La 57 de ani, nu am familie și copii, dar dacă pot oferi un sfat părinților, acesta ar fi: nu interveniți în viața fiicelor și fiilor voștri, nu-i obligați să trăiască după regulile voastre. Ceea ce vă face fericiți pe voi nu este, neapărat, ceea ce îi va face fericiți și pe ei.
Eu sunt dovada vie a acestui adevăr. În încercarea de a-mi oferi “ce e mai bun”, părinții mei m-au despărțit de femeia pe care o iubeam mai mult decât pe mine însumi.
Maria provenea dintr-o familie modestă, în timp ce ai mei erau oameni cu avere, mândri de statutul lor. Când am adus-o acasă, au respins-o fără ezitare. “Nu vrem o noră săracă!” mi-au spus. Maria a plecat, rănită, dar demnă.
Am vrut să fugim împreună, să ne construim viața departe de influența lor, dar ea a refuzat. Credea că, mai devreme sau mai târziu, părinții mei vor găsi o cale să ne despartă. S-a căsătorit cu un vecin de-al ei, la fel de sărac ca și ea. Împreună au muncit din greu, și-au construit o casă și au avut trei copii. De fiecare dată când o întâlneam pe stradă, era zâmbitoare.
Odată, n-am rezistat și am întrebat-o dacă își iubește soțul. Mi-a răspuns simplu: “Într-o familie, stabilitatea și înțelegerea sunt mai importante decât iubirea pasională. Fără ele, nu poți construi nimic durabil.”
Nu am fost niciodată de acord cu ea, dar nu am contrazis-o. Mă simțeam deja ca un trădător.
Nu am putut să o uit pe Maria, iar spre deosebire de ea, nu m-am căsătorit. Nu-mi puteam imagina să trăiesc cu altcineva și să avem copii fără iubire. Părinții mei au încercat să mă convingă să mă însor cu fete alese de ei, apoi au cedat și au început să mă roage să-mi aleg eu o soție. Dar pentru mine, nu exista alta în afară de Maria. Însă locul meu în viața ei fusese ocupat de mult.
Părinții mei au îmbătrânit, s-au îmbolnăvit și, pe rând, au plecat. Am rămas singur, într-o casă imensă cu trei etaje.
Prieteni mai am puțini. Majoritatea sunt ocupați cu nepoții lor și, sincer, îi evit. Mă bucur pentru ei, dar mă doare să le văd fericirea. Sâmbetele și duminicile mi le petrec reparând leagăne și tobogane în parcurile copiilor sau ajutând la grădinițe. Voluntariatul îmi umple zilele și mă consolează.
Am vândut toate terenurile și proprietățile moștenite și am donat banii unor școli și orfelinate. Cineva m-a întrebat de ce nu am ajutat și un azil de bătrâni. Adevărul? Nu am vrut. Poate că e o răzbunare copilărească pe părinții mei, din cauza cărora am rămas singur. Dar mai cred și că viitorul e în copii, nu în bătrâni.
Când voi muri, casa mea va reveni școlii pe care am absolvit-o. S-o folosească, s-o vândă, nu-mi pasă. Important e să servească unei cauze bune.