La 57 de ani, fără familie și fără copii, dacă ar fi să le dau un singur sfat părinților, acesta ar fi: nu vă impuneți voința asupra fiicelor și fiilor voștri, nu-i forțați să trăiască după regulile voastre. Fericirea voastră nu este neapărat și fericirea lor.
Eu reprezint un exemplu viu al acestui adevăr. În dorința lor bine intenționată de a-mi oferi „tot ce e mai bun”, părinții mei au rupt legătura dintre mine și femeia pe care o iubeam mai mult decât orice.
Maria venea dintr-un mediu modest, iar familia mea era una înstărită, mândră de poziția socială pe care o deținea. Când am adus-o în fața lor, au respins-o fără ezitare. „Nu vrem o noră săracă!” mi-au spus răspicat. Maria a plecat, cu inima frântă, dar cu demnitate.
Am vrut să fugim împreună, să ne clădim o viață departe de influențele lor, însă ea a refuzat. Credea cu tărie că părinții mei vor găsi orice pretext să ne despartă. S-a căsătorit cu un vecin de-al ei, cu situație asemănătoare. Au muncit din greu, și-au construit o casă și au crescut trei copii. Ori de câte ori ne întâlneam pe stradă, o vedeam zâmbitoare și împăcată.
Într-o zi, n-am mai putut să nu o întreb dacă-și iubește soțul. Mi-a răspuns cu simplitate: „Într-o familie, stabilitatea și respectul sunt mai valoroase decât o iubire pasională. Fără ele, nimic nu rezistă în timp.”
N-am fost niciodată de acord cu ea, dar am tăcut. Mă simțeam deja vinovat, ca și cum aș fi trădat ceva.
Maria nu a ieșit niciodată din gândurile mele, iar eu, spre deosebire de ea, nu m-am căsătorit niciodată. Nu puteam să-mi imaginez o viață alături de altcineva și o familie fără iubire adevărată. Părinții mei au încercat să mă convingă să mă însor cu cineva ales de ei, apoi au renunțat și au început să mă roage să aleg eu. Dar pentru mine, altă femeie în afară de Maria nu exista. Doar că, între timp, locul meu în viața ei fusese luat.
Anii au trecut, părinții mei au îmbătrânit, au suferit și, pe rând, s-au stins. Am rămas singur, într-o casă uriașă cu trei etaje.
Prietenii s-au înmulțit puțin, iar cei rămași sunt ocupați cu nepoții lor. Prefer să-i evit, pentru că îmi face rău să văd fericirea altora când eu simt lipsa mea atât de acută. Weekendurile mi le petrec ajutând la repararea leagănelor și toboganelor din parcuri sau în grădinițe. Voluntariatul umple golul din mine și-mi dă un rost.
Am vândut toate terenurile și proprietățile pe care le-am moștenit și am donat banii unor școli și orfelinate. Cineva m-a întrebat de ce nu am ajutat și un azil de bătrâni. Răspunsul? Pur și simplu, nu am vrut. Poate că e o mică răzbunare copilărească față de părinții mei, pentru că am ajuns singur. Dar și pentru că cred că adevăratul viitor stă în copii, nu în bătrâni.
Când voi pleca, casa mea va reveni școlii pe care am absolvit-o. Să o folosească cum cred ei – să o vândă, să o păstreze – nu contează pentru mine. Important e să aducă un bine mai mare.