Când fetița noastră a împlinit o lună, am avut parte de o vizită pe care nu o voi uita niciodată. Bunica mea a venit la noi, traversând trei mii de kilometri, doar ca să-și vadă strănepoata. Era o femeie puternică, caldă, cu ochi blajini, care mereu părea să aibă răspunsurile potrivite la toate frământările noastre.
Într-o după-amiază, fetița a început să plângă cu putere, un plâns cum nu mai auzisem până atunci. Am făcut tot ce știam: am încercat s-o hrănim, s-o legănăm, i-am vorbit în șoaptă, dar nimic nu părea să funcționeze. Epuizarea se așezase peste noi ca o pătură grea, iar neputința începea să ne cuprindă.
Atunci, bunica a intervenit cu o liniște de neclintit. A luat-o pe micuță în brațe, și-a aranjat bine eșarfa pe umeri, apoi a început să o legene ritmic, cu un balans hotărât, dar tandru. Din buzele ei s-a ivit un cântec pe care îrl știam din copilărie, un cântec pe care-l cântase de nenumărate ori când eram mică, poate chiar compus de ea sau moștenit de la mama ei:
“Ești puiuțul meu drag, ești gingașul meu scump,
Nani-nani puișor, nani-nani, dragul dragilor…”
Aceleași versuri se repetau la nesfârșit, dar de fiecare dată păreau altfel, ca o vrajă menite să aline. Vocea bunicii avea o căldură aparte, un tremur plin de iubire, ca un leac vechi, miraculos. În doar câteva clipe, fetița s-a liniștit, suspinele i s-au rărit, iar ochii i s-au încărcat de somn.
Privindu-le, am simțit un val de liniște cuprinzându-mă. “Dacă tot e liniște, poate reușesc să trag un pui de somn”, mi-am spus, așezându-mă pe canapea. Cântecul bunicii continua, ca un râu blajin care curge fără oprire.
Cinci minute mai târziu, soțul meu a venit, s-a așezat lângă mine și a adormit aproape instantaneu. Nu a trecut mult și fiul nostru, care avea aproape zece ani și care, în mod normal, nu dormea ziua, s-a strecurat lângă noi, abandonându-se fără ezitare acelui val de pace. A adormit imediat, cu capul pe brațul meu.
Pe fundal, se auzea încă vocea bunicii, blândă, constantă, ca o inimă care bate. Cu ochii întrerchi, am avut acel moment de conștientizare profundă: eram cu toții acolo, adormiți sub același acoperiș, cu vocea bunicii ocrotindu-ne ca o incantație străveche. Nani-nani, nani-nani… ca un ecou din copilăria mea.
Când ne-am trezit, afara se întrunericise deja. Era una dintre cele mai fericite clipe ale vieții mele. Să dormim toți împreună, în siguranța caldă a acelui cântec, a fost un dar prețiuitor pe care timpul nu l-a putut lua. Bunica însemna acasă, încredere, iubire fără margini. Iar acea după-amiază a rămas, pentru mine, ca o binecuvântare simplă și perfectă, o amintire care va trăi întotdeauna în sufletul meu.