Conduceam spre casă când am văzut o fetiță într-un autobuz școlar, lovind speriată geamul din spate. Lumea mea s-a oprit. Ceva era în neregulă. Dar ce pericol putea să o amenințe pe o fetiță într-un autobuz școlar, aparent sigur?
Am urmărit autobuzul ca să aflu, dar inima mi-a înghețat.
Ploua torențial, iar fiecare picătură care lovea parbrizul parcă îmi apăsa și mai tare sufletul. Azi trebuia să fie cea mai rea zi din viața mea. Mai întâi, logodnicul meu își anulase nunta săptămâna trecută, iar acum tocmai îmi pierdusem slujba. Mintea mea era un haos de gânduri și emoții…
„Calmează-te, Mollie”, mi-am șoptit, încleștând volanul cu mâinile albe de atâta strâns. „Trebuie să existe o altă cale. Când se închide o ușă, se deschide alta, nu?”
Dar cuvintele sunau goale. Cum aș fi putut merge acasă și să-i spun mamei că am fost concediată?
S-ar fi îngrijorat teribil. De când murise tata, fusese sprijinul meu de nădejde, iar ultimul lucru pe care mi-l doream era să o dezamăgesc.
Telefonul a sunat pentru a cincea oară. Din nou mama. Am tras pe dreapta și am răspuns.
— „Da, mamă, ajung în zece minute. Sunt pe drum…”
— „Mollie, draga mea, ai văzut prognoza meteo? Se apropie o furtună puternică. Ai grijă, te rog.”
Am înghițit în sec. Furtuna asta nu era nimic pe lângă cea care se dezlănțuia în mine.
— „Da, da, nu-ți face griji. Ajung imediat.”
— „Ești bine? Pari abătută.”
— „Sunt bine, mamă. Doar… obosită. Trebuie să conduc, știi? Te iubesc.”
Am închis, cu un nod în gât.
Cum să-i spun că îmi pierdusem jobul doar pentru că vorbisem împotriva celor de sus? Folosiseră scuza „nu ai atins obiectivele trimestriale”, dar știam adevăratul motiv.
„Ce altceva mai rău s-ar putea întâmpla acum?” am murmurat, punând mașina în mișcare.
Nu știam că urma să aflu în curând.
În timp ce mă reîncadram în trafic, un autobuz școlar galben a trecut pe lângă mine. Ceva mi-a atras atenția la fereastra din spate: o fetiță, cu fața lipită de geam și pumnii izbind frenetic. Striga după ajutor.
— „Ce…? Dumnezeule… e în regulă?” am exclamat.
Fără să stau pe gânduri, am apăsat accelerația și am luat-o după autobuz. Fetița era clar în pericol, dar de ce? Ce s-ar fi putut întâmpla într-un autobuz școlar aparent sigur?
— „Vin, așteaptă, scumpo”, am murmurat, claxonând repetat.
Șoferul autobuzului părea complet inconștient de ceea ce se întâmpla și continua să conducă nestingherit. Panica mi-a strâns pieptul, iar într-o fracțiune de secundă am luat o decizie. Am tras brusc de volan, tăindu-i calea autobuzului și forțându-l să se oprească în mijlocul drumului aglomerat.
Șoferul, un bărbat masiv cu o mustață neagră și deasă, a coborât furios.
— „Ce fel de manevră e asta, doamnă? Puteați provoca un accident!”
L-am ignorat și am alergat spre autobuz, urcând în grabă. Zgomotul m-a izbit ca un zid. Copiii se înghesuiau, râdeau, țipau.
Am alergat în spate, unde fetița stătea singură, cu fața roșie și lacrimile șiroindu-i pe obraji. Când am ajuns lângă ea, am înghețat.
Asta nu era deloc ce mă așteptasem să găsesc.
— „Dumnezeule! Ai un atac de astm?”
Fetița a dat din cap frenetic, pieptul ei ridicându-se și coborând rapid, încercând să respire. M-am așezat în genunchi lângă scaunul ei, cu inima bătând nebunește.
— „Cum te cheamă, scumpo?” am întrebat, încercând să-mi păstrez calmul.
Mi-a arătat legitimația de la gât. Se numea Chelsea.
— „Bine, Chelsea, hai să-ți găsim inhalatorul. Unde este?”
Chelsea a clătinat din cap, incapabilă să vorbească.
L-am privit pe șofer, care mă urmase, cu fața palidă.
— „Știi unde este inhalatorul ei?”
A clătinat din cap. „Nici măcar nu știam că are probleme. E așa mult zgomot aici că nu am auzit nimic.”
Am mușcat din buze, înecându-mi furia, și am început să caut prin rucsacul ei. Nimic.
Panica s-a instalat complet când am văzut că buzele fetiței încep să se învinețească.
— „Ajută-mă să caut!” am strigat la șofer.
Am scotocit sub scaune, pe culoar, peste tot. Cu groază, am realizat că ceilalți copii râdeau, unii chiar arătau cu degetul spre Chelsea.
— „Asta nu e amuzant!” le-am spus răspicat. „Ea are nevoie de ajutor!”
Atunci mi-am dat seama. Am început să le cotrobăi prin ghiozdane, ignorând protestele lor.
— „Hei, nu ai voie să faci asta!” a strigat un băiat pistruiat.
L-am găsit în al treilea ghiozdan: un inhalator albastru, cu numele lui Chelsea scris pe el.
M-am întors spre băiatul cu ghiozdanul.
— „De ce ai asta?”
A privit în jos și a murmurat: „Era doar o glumă.”
— „O glumă? Putea să moară!”
M-am întors la Chelsea, ajutând-o să folosească inhalatorul. Respirația ei s-a stabilizat treptat, culoarea revenindu-i în obraji. I-am strâns mâna, șoptindu-i cuvinte liniștitoare.
Șoferul s-a foit, jenat.
— „Îmi pare foarte rău. Nu am avut idee…”
L-am privit furioasă.
— „Acești copii sunt responsabilitatea ta! Trebuia să verifici ce se întâmplă când ai auzit agitația.”
Chelsea mi-a tras mâneca.
— „Mulțumesc mult.”
Cele două cuvinte m-au lovit mai tare decât orice altceva din acea zi.
— „Mă voi asigura că ajungi acasă în siguranță, bine?”
Chelsea a dat din cap, un zâmbet timid i-a apărut pe fața încă umedă de lacrimi.
În acea zi, am învățat ceva important: uneori, o singură acțiune poate schimba totul.
Când Dumnezeu închide o ușă, deschide mereu alta. Și uneori, acea ușă duce spre locuri la care nici nu ai îndrăznit să visezi.