Emily își trecu mâna ușor peste marginea feței de masă apretată, zâmbind timid către fiul ei. Restaurantul era cochet, cu lumini calde și muzică discretă, iar chelnerița tocmai le luase comanda.
— E tare plăcut aici, spuse ea cu un glas blând, încercând să-l atragă în conversație.
Dean, cu ochii fixați în ecranul telefonului, mormăi un „Da, da… sigur.”
Ridică privirea doar pentru o clipă, uitându-se în jur nemulțumit:
— Nici nu pot să cred că ne-au așezat așa aproape de baie. Dar, cu scaunul tău cu rotile, n-au prea avut opțiuni, nu?
Emily înlemni pentru o secundă, dar zâmbi în continuare, încercând să nu-i ia în serios tonul tăios. Se mulțumea cu gândul că sunt împreună, chiar și pentru puțin timp. Îl convinsese cu greu să iasă la masă, după luni în care nu-i mai dăduse niciun semn. Acceptase invitația doar după ce ea îi dăduse ceasul vechi al bunicului, un obiect de preț cu valoare sentimentală.
— Oricum, mă bucur că ai venit, spuse ea. Mi-ar plăcea să-mi povestești despre facultate… Cum mai e? Ai ceva nou pe acolo?
Dean oftă fără să ridice ochii:
— E în regulă. Nimic special.
Emily își mușcă buzele. Nu voia să forțeze discuția, dar sufletul îi tânjea după o legătură mai caldă cu fiul ei. Îi era dor de el.
Întinse mâna spre paharul cu apă, dar tremuratul discret al mâinilor o trădă. Paharul i-a scăpat, lovindu-se de marginea mesei și spărgându-se în bucăți pe podeaua de gresie.
Toți din jur se întoarseră spre ei. Dean, vizibil iritat, în sfârșit își ridică ochii din telefon și explodă:
— Serios? Nici măcar o cină nu putem avea fără să faci o scenă? M-ai tot bătut la cap să vin, și uite ce iese! Abia aștept să plec de aici!
Tonul lui răsună în tot restaurantul, ca o palmă. Emily clipi de câteva ori, copleșită. Ochii i se umplură de lacrimi, și vocea i se frânse:
— Dacă vrei, putem pleca acum…
— Perfect! spuse Dean și se ridică nervos.
Dar înainte să mai facă un pas, un bărbat impunător, îmbrăcat elegant, se apropie cu pași hotărâți. Avea o expresie aspră, aproape furioasă.
— Aș vrea să te așezi înapoi. Imediat.
Dean, luat prin surprindere, se opri. Întreaga sală tăcuse. Fără să scoată un cuvânt, se așeză iar pe scaun, încurcat.
— Am auzit fiecare cuvânt. Și nu pot sta deoparte, spuse bărbatul cu voce joasă, dar fermă. Am aflat că această doamnă este mama ta. Cum poți să te porți așa cu ea?
Dean încercă un protest:
— Eu… nu… adică…
— Nu te mai scuza. Știi, mi-aș da viața să-mi mai pot petrece o singură seară cu mama mea. A crescut un băiat singură, în scaun cu rotile, la fel ca această femeie. Nu avea o viață ușoară, dar niciodată nu s-a plâns. Mi-a oferit tot ce a putut. Datorită ei am ajuns unde sunt: proprietarul acestui restaurant și a încă patru din oraș.
A făcut o pauză, privind cu durere spre Emily.
— Dar mama n-a apucat să-mi vadă succesul. A murit înainte să termin primul local. Dacă aș fi avut ocazia să stau acum la masă cu ea, aș fi lăsat totul baltă.
Dean asculta cu capul plecat. Lacrimile începuseră să i se rostogolească pe obraji. Emily, uluită, îl privea neștiind ce să spună.
— Așa că ridică ochii din telefon și privește-o pe mama ta. Respect-o. Cât timp mai ai această binecuvântare lângă tine. Dacă nu înveți asta, n-ai să fii niciodată un bărbat adevărat. Poți câștiga bani, diplome, faima – dar fără suflet, nu valorează nimic.
Apoi se întoarse și plecă.
Dean își duse mâna la ochi, încercând să-și șteargă lacrimile. Se întoarse spre mama lui și îi luă mâna tremurândă în a lui:
— Mamă… Îmi pare atât de rău. N-am nici o scuză pentru cum m-am purtat. Îmi pare rău pentru tot.
Emily îi strânse mâna și, fără să spună nimic, îl trase ușor într-o îmbrățișare. În acel moment, timpul părea să se oprească.
Proprietarul reveni scurt, calm acum, și zâmbi:
— Mâncarea voastră e pe drum. Și cineva va veni imediat să strângă cioburile. Eu sunt Harris, cu plăcere să vă cunosc. Să aveți poftă.
Dean puse telefonul pe marginea mesei, cu fața în jos, și rămase atent la mama lui pentru prima dată în acea seară.
— Deci… cum spuneai că e cu facultatea? Vrei să știi ce mai fac?
— Vreau, dragul meu. Vreau să știu tot, zâmbi Emily cu ochii în lacrimi, dar plini de speranță.
Iar cina lor s-a transformat într-o amintire prețioasă, una pe care niciunul dintre ei nu o va uita.
Morala poveștii:
Nu aștepta ca viața să te trezească cu brutalitate. Prețuiește-i pe cei care te-au crescut cu dragoste, mai ales când încă mai ai ocazia s-o faci. Uneori, ai nevoie de o voce străină ca să-ți amintească ceea ce ar fi trebuit să știi deja. Distribuie această poveste. Poate cineva drag are nevoie de un astfel de memento.