Destinul mi-a dăruit un fiu… Într-o zi am oferit o șansă unui băiat fără adăpost, iar acum este student!
Viața mea s-a schimbat într-o seară rece de toamnă.
Mă întorceam acasă după o zi lungă de muncă. Vântul tăios pătrundea până la oase, orașul părea pustiu – puținii trecători grăbeau pasul, ascunzându-și fețele în gulere.
Când am ajuns pe strada mea, din umbra unei clădiri, a apărut brusc o siluetă subțire.
În fața mea stătea un băiat – slab, într-o cămașă subțire, ținând în mâini un cuțit care tremura. Nu știam dacă tremura din cauza frigului de toamnă sau a fricii.
— Dă-mi portofelul, — a spus el cu o voce gâfâită.
Am scos calm portofelul și i l-am întins. Apoi, după o clipă de gândire, mi-am scos paltonul și i l-am oferit.
A făcut un pas înapoi, holbându-se la mine cu ochi mari.
— De ce faci asta?
Am zâmbit:
— Pentru că, dacă te-ai aflat în această situație, înseamnă că n-ai avut de ales.
Băiatul a început să plângă. Văzându-i fața sub lumina unui felinar, am realizat că era un copil. Nu avea mai mult de cincisprezece ani, deși era aproape cât mine de înalt.
I-am propus să vină la mine acasă pentru un ceai cald.
Ezita, nesigur dacă poate avea încredere în mine. Dar, în cele din urmă, a acceptat.
Trăiam singur… dar în acea noapte totul s-a schimbat
Acasă era cald. Am făcut ceai și l-am așezat la masă.
Privea curios în jur. Când privirea i-a căzut pe biblioteca mea, a rămas pe loc.
— Ai multe cărți, — a spus el.
— Da.
— Le-ai citit pe toate?
— Bineînțeles.
— N-am citit niciodată cărți în viața mea, — a mărturisit el, și în glasul lui nu era deloc rușine, doar tristețe.
Cu timpul, a început să mi se destăinuie. Mi-a povestit că s-a născut într-o familie săracă. Că mama lui a murit când era mic. Că au vrut să-l trimită la orfelinat, dar a fugit.
De atunci, a trăit pe străzi. A învățat să supraviețuiască. A învățat să fure.
Tatăl?
La această întrebare a plecat doar capul și a tăcut.
Mă uitam la el și înțelesesem: era doar un copil. Părăsit, nevoit să se descurce singur. Viața nu i-a oferit nici o șansă, dar, dacă nimeni nu-l ajută, va dispărea.
— Rămâi la mine. Măcar pentru această noapte, stai la căldură, — i-am propus.
Băiatul m-a privit neîncrezător, dar a acceptat.
L-am primit ca pe fiul meu
În acea noapte abia am dormit. Mintea mea se zbuciuma cu întrebarea: ce va urma pentru el? Unde va merge mâine?
Dimineața m-am decis că nu-l voi lăsa să plece.
— Vrei să încerci să începi o viață nouă? — l-am întrebat la micul dejun.
El a ridicat din umeri.
— Oricum nu am ce pierde.
Așa a rămas cu mine.
I-am refăcut actele, l-am înscris din nou la școală. La început i-a fost greu – nu mai frecventase școala din clasa a patra, dar s-a străduit mult. Profesorii nu credeau la început că va reuși, dar după câteva luni au văzut potențialul său.
L-am învățat ceea ce știam. L-am ajutat la lecții. I-am explicat că furtul nu e o soluție, că poți realiza multe în viață dacă muncești.
Avea o sete de cunoaștere imensă! Citea tot ce-i cădea în mână. Uneori stătea până târziu în noapte cu nasul în cărți.
Sunt mândru de el.
Astăzi este student!
Au trecut câțiva ani.
Acum Nicolae este student. Își finanțează singur studiile, nu vrea să fie o povară pentru mine.
Știu că are un viitor strălucit. Își va găsi un loc de muncă bun, își va întemeia o familie.
Nu mai este acel băiat înghețat cu un cuțit în mână.
El este fiul meu.
Da, oficial nu figurez în actele sale, dar asta nu contează. Ceea ce contează este că, atunci când mi se adresează, spune:
— Tată…