Bunica Ana stătea pe banca de lângă căsuța bătrânească, unde și-a petrecut toată viața. Acum, casa aparținea unor străini și ea trăia cu ei din mila lor. Ana nu înțelegea cum s-a ajuns aici. Deși trăise cinstit, nu dorise răul nimănui și își crescuse singurul fiu.
Doar că fiul nu a fost așa cum îl educase ea… Stătea bunica și își revedea viața, lacrimi amare curgând pe obraji… Amintirile au început din ziua nunții cu iubitul său Ioan. După un an, li s-a născut fiul, Pavel. Mai târziu, născuseră și gemeni, un băiat și o fetiță, dar erau prea slabi și nu au supraviețuit nici măcar o săptămână. Curând, și Ioan a murit din cauza unei apendicite neobservate la timp, transformându-se în peritonită, iar atunci a fost prea târziu…
Ana l-a plâns mult pe soțul ei, dar lacrimile nu aduceau alinare; viața își vedea de drum. Nu s-a mai măritat, deși avea pretendenți. Îi era teamă că Pavel ar avea dificultăți cu un tată vitreg, așa că s-a dedicat trup și suflet creșterii și educării lui.
Însă fiul a crecut și și-a ales calea – departe de mamă, la oraș. Acolo și-a găsit o meserie, s-a căsătorit și și-a continuat viața. Bunica Ana a rămas singură în căsuța ei mică, care fusese construită de Ioan imediat după nuntă. Acolo a trăit până la adânci bătrâneți. Pavel mai venea ocazional să-și vadă mama – tăia lemne, aducea apă și ajuta cum putea. Dar cu fiecare an, îi era tot mai greu să țină gospodăria singură. Mai avea doar o capră și câteva găini, de care trebuia să se îngrijească.
Într-o zi, Pavel a venit cu un bărbat necunoscut. “Bună, mamă”, spuse fiul. “Bună, Paveluș. Acesta este prietenul meu, Eugen, faceți cunoștință – vrea să vadă casa ta pentru a o cumpăra. Iar tu nu mai poți sta singură aici, vei veni la mine în oraș.”
Bunica Ana, luată prin surprindere, a căzut pe banca unde stătea. “Nu-ți face griji, mamă. Soția mea nu se împotrivește. Vom avea grijă de tine acolo, vei avea mâncare, căldură și te vei putea ocupa de nepoți. Te așteaptă nerăbdători, întreabă mereu când vine bunica Ana la noi.”
S-a hotărât pentru Ana. Ce putea face, bătrâna? Nu mai putea gospodări singură, măcar să îngrijească nepoții.
Așa s-a vândut casa bunicii Ana – repede și fără bătăi de cap. Înainte de plecare, bătrâna și-a luat un lung rămas-bun de la casă. A privit fiecare colțișor care îi stârnea amintiri din trecut. Ieșind în grădină, în spatele grajdului, liniștea deplină i-a strâns și mai tare inima. Nu demult, vaca mugea, porcii guițau, capra behăia și găinile alergau. Acum, era doar goliciune.
Revenind din grădină, a luat o mână de pământ pe care a lucrat zi și noapte. Greu i-a fost bunei Ana să se despartă de locurile natale, de satul în care s-a născut și a trăit întreaga viață. Vecinii plângeau când și-au luat la revedere de la Ana, promițându-i că se vor ruga pentru binele ei în noul loc.
A aruncat o ultimă privire casei și a mers către mașina fiului. Ce să facă? Așa e, bătrânețea e amară… La început, la fiul ei era bine. Nu era nevoie de treabă – în apartament, nimic de încălzit, nici animale de îngrijit, totul era automatizat și la îndemână. Bunica Ana se juca cu nepoții, se uita la televizor.
Curând, din banii obținuți din vânzarea casei, fiul și-a cumpărat o mașină. Bunica Ana a încercat să-i spună că nu-i bine să irosească banii așa repede, dar fiul a întrerupt-o, arătându-i că pentru ea subiectul este închis – ce să-i pese ei, o bătrână, de bani, când trăiește într-un apartament cald, unde are tot ce-i trebuie!
De atunci, bunica Ana nu a mai adus vorba despre asta, dar o durere adâncă i-a încolțit în suflet la cuvintele dure ale fiului. Mai mult, a observat cum odată cu achiziționarea mașinii, atitudinea fiului și a norei față de ea s-a schimbat, iar nepoții nu mai erau la fel de ascultători și prietenoși ca înainte.
Rudele au început să o ignore. Nimănui nu-i păsa dacă a mâncat, dacă a dormit bine, dacă o doare ceva sau dacă are nevoie de ceva…
Și mai rău a fost că a ajuns să nu mai fie chemată la masă și să nu mai aibă parte de conversație. Puteau să îi răspundă brutal sau chiar să o certe: pentru că nu spunea ce trebuie, pentru că nu stătea unde trebuie…
Ana a început să sufere. Dacă ar fi știut că va ajunge neglijată, nu ar fi acceptat niciodată să vândă casa și să plece. Mai bine ar fi murit de frig și foame în casa ei decât să trăiască astfel în luxul fiului său, simțindu-se mai puțin decât un străin.
Cu dor în fiecare zi, Ana se gândea la căsuța ei. Dacă ar fi putut să se întoarcă, ar fi făcut-o fără să se gândească. Dar casa era vândută, iar acolo trăiau acum străini.
Într-o zi, nu a mai rezistat și i-a spus fiului: “Nu mă așteptam, Paveluș, să am o bătrânețe și o viață atât de amară în casa ta. Se pare că banii au fost mai importanți pentru tine decât mama ta. Plec de la voi…”
Fiul și-a coborât privirea și nu i-a răspuns nimic, doar când Ana și-a strâns puținele lucruri și a ieșit pe ușa apartamentului, i-a spus în spate: “Dacă vei găsi de trăit, mamă, poți să te întorci oricând.”
Ana a închis ușa fără să spună nimic și, pe scara blocului, a izbucnit în lacrimi. Durerea era imensă, căci fiul nici măcar nu a încercat să o oprească, să o îmbrățișeze sau să o aline, găsind doar cuvinte aspre ca să o alunge mai repede.
Bunica Ana a făcut mai bine de o zi până la satul ei natal. A dormit la gară, a călătorit cu autostopul. Lacrimile nu încetau să-i curgă. S-a liniștit abia când și-a văzut casa natală. Noii locatari o reparaseră și o vopsiseră, iar casa arăta aproape la fel ca atunci când intrase în ea cu Ioan al ei.
Faptul că locuința nu-i mai aparținea, bunica Ana nu voia să creadă. S-a strecurat discret pe podul grajdului și și-a propus să trăiască acolo. Important era să fie între pereții ei dragi.
Singura teamă era că proprietarii o vor descoperi și vor alunga-o, așa cum făcuse fiul ei. Atunci, nu ar mai avea unde merge. Doar să se crape pământul sub ea și să se lasă în el.
Nu a stat mult ascunsă Ana în grajd. A doua zi dimineață, a venit însuși proprietarul cu mâncare pentru porci. A pus hrana jos, s-a uitat în sus și a spus: “Coborâți, bunicuțo Ana, trebuie să vorbim.”
Femeia în vârstă nu se aștepta să fie descoperită așa repede și nu știa ce să facă. Oricum, trebuia să discute cu proprietarii – fie ce-o fi! Toată voința lui Dumnezeu.
Ceea ce a auzit de la noul proprietar al casei era total neașteptat:
“Bunica Ana,” i s-a adresat Eugen, cu un glas blând și binevoitor, același cu care o prezentase fiul ei, Pavel, acum mult timp. “Noi, eu și soția mea, cunoaștem totul despre soarta dumneavoastră. Fiul dumneavoastră ne-a sunat și ne-a avertizat că puteți veni aici. De asemenea, știm că nu v-ați adaptat în familia lui. După ce am discutat, vă propunem să locuiți cu noi, dacă fiului dumneavoastră nu i-ați găsit loc în casa sa. În grajd, printre porci, nu este nici locul și nici felul în care ar trebui să locuiți. Mai ales că, de drept vorbind, aceasta este casa dumneavoastră. Dumneavoastră ați construit-o împreună cu soțul dumneavoastră, ați păstrat-o și ați îngrijit-o zeci de ani. Întotdeauna se va găsi un colț pentru adevărata stăpână! Acum încălziți-vă, spălați-vă și apoi vă hrănim. Soției mele îi iese un borș nemaipomenit!”
Bunica Ana nu a așteptat o asemenea întorsătură a sorții. A izbucnit din nou în lacrimi, dar de data aceasta cu lacrimi de recunoștință față de noii proprietari ai casei. Se pare că oameni străini au arătat mai multă compasiune și înțelegere decât unicul ei fiu.
Când a pășit pragul casei, bunica Ana abia se ținea pe picioare. Totul mirosea a viața ei. Înțelegea că din cauza propriului fiu, în propria ei casă a devenit o rătăcitoare. Inima mamei îndurerate plângea, iar buzele murmurau către Dumnezeu pentru mila asupra lui Pavel.