Pentru câteva secunde, Andrei n-a putut spune nimic.
În cutie erau zeci de desene făcute de copii.
Foi de matematică.
Felicitări colorate.
Poze vechi.
Bilețele scrise cu litere stângace.
Amintiri.
Amintiri pe care nici măcar el nu mai știa că există.
Cu mâinile tremurânde, a ridicat primul desen.
În colț era scris:
„Pentru nea Petre.”
Apoi altul.
„La mulți ani!”
Altul.
„Când mă fac mare, te duc cu avionul.”
Invitații se apropiau încet de masa mirilor.
Toată lumea încerca să înțeleagă.
Andrei răsfoia foile fără să-și poată stăpâni emoția.
— Le-ai păstrat pe toate?
Nea Petre a zâmbit.
— Pe toate.
— Dar de ce?
Bătrânul a privit câteva clipe în gol.
Ca și cum își căuta cuvintele.
Apoi a ridicat ușor din umeri.
— Pentru că eu n-am avut niciodată copii.
În sală s-a făcut liniște.
— Dar Dumnezeu mi-a trimis unul pentru câțiva ani.
Mulți invitați și-au șters discret ochii.
Ioana simțea deja lacrimile curgându-i pe obraji.
Atunci Andrei le-a povestit tuturor.
Când avea opt ani, tatăl lui murise.
Mama lui muncea de dimineața până seara ca să-i poată crește.
După școală rămânea singur.
Sau aproape singur.
Pentru că nea Petre era mereu acolo.
Îl lua de pe stradă.
Îi încălzea mâncarea.
Îl ajuta la teme.
Îl învăța să meargă pe bicicletă.
Îl învăța să pescuiască.
Îl învăța să fie om.
Ani întregi făcuse toate acestea fără să ceară nimic în schimb.
După facultate, viața îi despărțise.
Se sunaseră tot mai rar.
Apoi aproape deloc.
Dar nea Petre păstrase fiecare amintire.
Fiecare desen.
Fiecare felicitare.
Fiecare bucățică de hârtie.
Ca pe o comoară.
Bătrânul și-a coborât privirea spre cutie.
— După ce ai plecat la București, casa a rămas foarte goală.
Vocea i s-a frânt.
— Mai goală decât fusese vreodată.
A zâmbit trist.
— Așa că am păstrat tot ce-mi făceai. Ca să am impresia că încă ești prin curte.
Mai multe femei plângeau deja în sală.
Dar următoarele cuvinte au rupt definitiv inimile tuturor.
Nea Petre s-a uitat la Andrei.
Apoi la cutie.
Și a spus încet:
— Eu n-am avut copii, măi băiete… dar Dumnezeu mi-a lăsat măcar amintirile unuia.
Andrei nu s-a mai putut abține.
L-a îmbrățișat strâns.
Nu pentru câteva secunde.
Ci pentru mult timp.
Ca și cum încerca să recupereze dintr-o singură îmbrățișare toți anii pierduți.
În seara aceea, nimeni nu și-a mai amintit ce meniu s-a servit.
Nici ce formație a cântat.
Nici cât de frumoase au fost florile.
Toți și-au amintit însă de bătrânul venit cu o sacoșă de plastic.
Și de cutia în care păstrase, timp de aproape treizeci de ani, dovezile unei iubiri care nu avea nevoie de sânge pentru a fi familie.