Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Îți mai amintești de pensiune? am întrebat.
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
Era Irina, fosta mea colegă de facultate.
După ce plecasem de lângă Cătălin, ea mă ajutase cu avocatul pentru divorț.
— Cum să nu?
— Tocmai l-am văzut la televizor. Spune că a ridicat-o singur de la zero.
Irina a tăcut din nou.
— Și?
— Și vreau să aflu ce a rămas nerezolvat atunci. Atât.
A doua zi nu am plecat spre Predeal.
Nu l-am sunat pe Cătălin.
Nu am scris nimic pe Facebook.
Am mers la avocat.
Acolo am aflat că lucrurile erau mai complicate decât îmi imaginasem și, mai ales, că șapte ani nu puteau fi șterși cu o poveste frumoasă despre o femeie care se întoarce și ia jumătate dintr-un imperiu.
Nu voiam un imperiu.
Voiam să știu ce semnasem, ce fusese dobândit în timpul căsătoriei, ce se stabilise la divorț și ce documente mai existau din perioada în care lucrasem efectiv la pensiune.
Am început să caut.
Aveam mai multe lucruri decât credeam.
Facturi vechi trimise de pe adresa mea.
Mesaje cu furnizori.
Fotografii din timpul renovării.
Transferul banilor obținuți din vânzarea inelului bunicii.
Registre.
Și divorțul nostru, făcut atunci cât mai repede, într-o perioadă în care eu voiam un singur lucru: să nu mai stau lângă omul acela.
Avocatul nu mi-a promis nimic.
Mi-a spus doar:
— Întâi vedem actele. După aceea discutăm ce drepturi există și ce nu. Nu construim povești înaintea documentelor.
Mi-a plăcut omul din clipa aceea.
După aproape două săptămâni, telefonul meu a sunat.
Număr necunoscut.
— Oana?
Am recunoscut vocea.
Mi s-a strâns stomacul, dar nu am închis.
— Da.
— Sunt Cătălin.
— Știu.
— Am primit o adresă de la avocatul tău.
Am tăcut.
— Ce vrei?
Prima lui întrebare după șapte ani.
Nu „ce faci?”.
Nu „cum sunt fetele?”.
Ce vrei?
— Momentan, niște documente.
— Nu despre documente te întreb.
— Atunci despre ce?
— Despre bani.
Am zâmbit fără să vreau.
— Șapte ani și tot acolo ai rămas.
— Nu începe, Oana. Ai dispărut. Ai semnat divorțul. Ți-ai făcut viața. Mi-am făcut-o și eu. Acum mă vezi la televizor și brusc îți amintești că ai lucrat aici?
— N-am uitat niciodată.
— Afacerea de acum nu are nicio legătură cu tine.
— Atunci n-ar trebui să te deranjeze că avocatul meu cere niște acte.
A tăcut.
Apoi a spus:
— Putem să rezolvăm fără scandal.
Acolo am înțeles ce-l speriase.
Nu eu.
Scandalul.
Imaginea.
Reportajele.
Povestea omului care construise totul singur.
— Eu nu am făcut niciun scandal.
— Dar poți.
— Pot face multe. Nu înseamnă că le voi face.
— Atunci ce urmărești?
— Să închid corect ce am închis prost acum șapte ani.
A oftat.
— Și copiii?
Am rămas nemișcată.
Era prima dată când rostea cuvântul.
— Ce-i cu ele?
— Sunt… bine?
— Da.
— Sunt două, nu?
Mi-am strâns telefonul în palmă.
Știa.
— Da, Cătălin. Sunt două.
— Fete?
— Da.
A urmat o tăcere lungă.
— Cum le cheamă?
Am închis ochii.
Pentru o secundă mi-am amintit bucătăria.
Ecografia.
„Scapă de el.”
— De ce întrebi acum?
— Pentru că sunt tatăl lor.
— Ai fost tatăl lor și acum șapte ani.
— Oana…
— Știai că sunt însărcinată. Știai că n-am făcut ce mi-ai cerut. Ai primit actele de divorț. Dacă ai fi vrut să afli dacă s-au născut, găseai o cale.
— Mi-ai dat de înțeles că nu vrei să mai auzi de mine.
— Eu nu trebuia să te invit să fii curios dacă propriile tale fete trăiesc.
A ridicat și el vocea.
— Și ce voiai să fac? Să vin după tine când plecaseși fără să spui unde? Să te urmăresc prin țară?
— Nu. Voiam să nu-mi ceri să renunț la ele.
Tăcere.
— Am fost un nenorocit atunci, a spus.
— Da.
— Eram speriat.
— Și eu eram.
— Nu eram pregătit.
— Nici eu.
Nu mai avea răspuns.
După câteva zile mi-a cerut să ne întâlnim.
Am acceptat doar cu avocatul meu prezent.
Cătălin a venit fără soție.
Prima dată când l-am văzut după șapte ani, n-am simțit nimic din ce-mi imaginasem.
Nici iubire.
Nici dor.
Nici nevoia să-l lovesc.
Doar uimirea că omul care ocupase cândva aproape toată viața mea încăpea acum pe un scaun de cealaltă parte a unei mese.
Discuția despre acte a durat aproape două ore.
Unele lucruri pe care le credeam importante juridic nu valorau cât îmi imaginasem.
Altele trebuiau clarificate.
Nu exista nicio magie prin care munca mea de acum șapte ani să-mi transforme automat numele în coproprietar al tuturor afacerilor lui de acum.
Dar existau chestiuni patrimoniale din perioada căsătoriei care nu fuseseră lămurite cum trebuie.
Le-am lăsat avocaților.
Când întâlnirea s-a terminat, Cătălin n-a plecat.
— Pot să te întreb ceva?
Mi-am închis geanta.
— Întreabă.
— Pot să le văd?
— Nu acum.
— Sunt fetele mele.
— Biologic, da.
A tresărit.
— Nu-mi vorbi așa.
— Cum vrei să-ți vorbesc? Ele au șase ani. Nu știu cine ești. Nu apari într-o fotografie, nu au amintiri cu tine și nu te-au așteptat la nicio serbare.
— Vreau să schimb asta.
— De ce?
N-a răspuns imediat.
Și tocmai ezitarea lui mi-a spus că întrebarea era bună.
— Pentru că sunt tatăl lor.
— Asta mi-ai mai spus.
— Pentru că am greșit.
— Mai aproape.
S-a uitat la masă.
— Pentru că atunci am vrut viața fără responsabilități. Și acum mi-e rușine să spun că, atunci când avocatul tău mi-a trimis hârtia, primul lucru la care m-am gândit a fost ce se întâmplă dacă ajunge povestea în presă.
Am rămas tăcută.
— Abia după aia m-am gândit la ele.
Pentru prima dată îl credeam complet.
Nu pentru că suna frumos.
Ci pentru că suna urât.
— Atunci începe de acolo, i-am spus. Nu veni la ele ca să-ți repari imaginea despre tine.
N-a încercat să mă convingă.
În lunile următoare, partea financiară și juridică și-a urmat cursul separat.
Nu m-am îmbogățit.
Nu i-am luat pensiunile.
Am obținut ceea ce mi se cuvenea din lucrurile rămase nerezolvate din căsnicia noastră și atât.
Cu fetele a fost mult mai greu.
Cătălin a trebuit să facă ceea ce nu făcuse niciodată:
să aștepte.
Am discutat cu un psiholog înainte să le spun.
Apoi le-am explicat, simplu, cine este.
Sânziana a întrebat:
— De ce n-a venit până acum?
N-am mințit.
— Pentru că a făcut niște alegeri foarte proaste.
— Și acum face alegeri bune?
M-am uitat la ea.
— Asta trebuie să vedem.
Prima întâlnire a durat mai puțin de o oră.
Cătălin venise cu două cutii mari.
I-am spus să le lase în mașină.
— Sunt doar niște cadouri.
— Tocmai de aceea.
A intrat cu mâinile goale.
Ruxandra l-a privit și a întrebat:
— Tu ești tata?
Cătălin a înghițit.
— Da.
— Unde ai fost?
Niciun adult din cameră nu l-ar fi putut lovi mai tare.
Nu i-am răspuns în loc.
— Departe, a spus el. Și am stat departe mult mai mult decât trebuia.
Nu era suficient.
Dar era adevărat.
Nu ne-am împăcat.
Nici măcar nu s-a pus problema.
Soția lui a rămas soția lui. Afacerea lui a rămas viața lui.
Eu am rămas la Brașov, cu florăria mea și cu fetele.
Cătălin a început să vină.
La început, rar și după reguli clare.
Apoi constant.
A ratat lucruri.
A mai făcut greșeli.
Fetele s-au supărat pe el.
Uneori au vrut să-l vadă.
Alteori nu.
Iar el a trebuit să învețe că paternitatea nu era panglica roșie pe care o tăiase la televizor.
Nu exista fotografie după care lumea să aplaude și totul să fie gata.
Aproape un an mai târziu, într-o după-amiază, am ajuns acasă și am găsit-o pe Sânziana căutând ceva prin dulapul de sus.
— Ce faci acolo?
— Caut cutia aia.
— Care?
A arătat spre cutia metalică de ceai.
O păstrasem.
Nu mai țineam bani în ea.
Am coborât-o și i-am dat-o.
— La ce-ți trebuie?
— Pentru economii.
A scos din buzunar două bancnote mototolite.
— Strâng pentru bicicleta mea.
Am început să râd.
— Ce?
— Nimic.
A pus banii în cutie și a închis capacul.
Nouă sute de lei fuseseră cândva tot ce aveam între mine și o viață din care trebuia să fug.
Acum fiica pe care Cătălin îmi ceruse să n-o aduc pe lume punea bani în aceeași cutie pentru o bicicletă.
Am așezat cutia înapoi pe raft.
De data asta nu mai era ascunsă.