Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Mama locuia la Câmpina, într-o casă mică în care crescusem și eu.
Am ajuns aproape de miezul nopții.
Când am bătut la poartă, a ieșit în capot.
S-a uitat la mine, apoi la Luca, apoi la geanta de pe umărul meu.
— Intră.
Atât.
N-a întrebat ce făcusem.
N-a întrebat ce spusese Sorin.
În bucătărie mi-a luat copilul din brațe.
— Du-te și fă un duș.
— Mamă, trebuie să-ți explic…
— Mâine. Acum abia stai în picioare.
Am intrat în baie.
Când apa caldă mi-a curs pe spate, am început să plâng.
Nu mai plânsesem în fața lor.
Dar acolo am plâns până n-am mai putut.
După aceea m-am băgat în pat.
Mama a rămas cu Luca.
Am dormit patru ore fără să mă trezesc.
Patru ore.
Mi s-au părut o viață.
Dimineața, telefonul meu avea paisprezece apeluri pierdute.
Toate de la Sorin.
Mesajele începuseră cu:
“Unde ești?”
Apoi:
“Nu face circ.”
“Mama zice că ai luat-o razna.”
Și ultimul:
“Vino acasă cu copilul.”
Niciunul nu întreba ce face Luca.
Am pus telefonul deoparte.
Abia după ce am mâncat și am dormit din nou am desfăcut geanta copilului.
Am scos scutecele.
Hăinuțele.
Și mapa.
Mama se uita la mine.
— Ce ai acolo?
M-am așezat la masa din bucătărie.
— Motivul pentru care nu vreau să mă întorc nepregătită.
Până cu o lună înainte să nasc, lucrasem în contabilitatea firmei familiei lui Sorin.
Firma fusese începută de tatăl lui și rămăsese apoi în administrarea lui Sorin și a Vioricăi.
Patru ani trecuseră prin mâinile mele facturi, extrase și registre.
Cu câteva luni înainte să intru în concediu observasem operațiuni pe care nu reușeam să le justific din documentele pe care le aveam.
Diferențe.
Încasări pe care nu le puteam urmări până la capăt.
Facturi și cantități care necesitau explicații.
Întrebasem o dată.
Sorin îmi răspunsese:
— Vezi-ți de contabilitate. De restul mă ocup eu.
Nu mi-a plăcut răspunsul.
Mai ales că unele dintre actele respective trecuseră prin departamentul în care lucram și eu.
Așa că, înainte să intru în concediu, îmi păstrasem documentele și corespondența de care aveam nevoie pentru a putea demonstra ce lucrasem eu și ce instrucțiuni primisem.
Nu știam dacă dovedeau vreo ilegalitate.
Știam doar că nu aveam de gând să-mi asum, într-o zi, lucruri pe care nu le hotărâsem eu.
A doua zi am mers la avocat.
Am pus mapa pe birou.
A răsfoit-o mult timp.
Nu mi-a promis miracole.
Nu mi-a spus că Sorin ajunge la închisoare.
Mi-a spus ceva mult mai important:
— În primul rând, nu amenințați pe nimeni cu actele astea.
Am dat din cap.
— Nici nu vreau.
— Noi separăm lucrurile. Divorțul și situația copilului sunt una. Documentele firmei sunt alta. Le analizăm, stabilim exact ce sunt și ce obligații aveți dumneavoastră. Dacă există aspecte care trebuie raportate sau clarificate, se procedează pe calea legală. Nu le folosiți ca monedă de schimb.
Pentru prima dată după multe zile, am simțit că cineva vorbea cu mine ca și cum eram un adult capabil să ia decizii.
I-am lăsat copiile.
Apoi am început să discutăm despre divorț.
Sorin a venit la poarta mamei după câteva zile.
Nu venise singur.
Viorica coborâse și ea din mașină.
Mama a vrut să iasă cu mine.
— Nu, i-am spus. Stai cu Luca.
Am ieșit singură.
Sorin a început aproape frumos.
— Hai acasă, Larisa.
— Nu.
— Nici măcar nu discutăm?
— Discutăm aici.
Viorica și-a strâns haina pe lângă corp.
— Fata mea, ai născut de câteva zile. Ești obosită, ești sensibilă. Nu poți lua hotărâri de viață acum.
Am privit-o.
— Când mi-ați spus că am făcut copilul ca să-l leg pe Sorin de mine eram suficient de lucidă să vă ascult?
A tăcut.
Sorin a intervenit.
— Nu transforma o ceartă într-un divorț.
— Nu cearta a făcut divorțul.
— Atunci ce?
— Faptul că fiul nostru avea cinci zile și tu mi-ai spus că e problema mea.
Sorin și-a trecut mâna prin păr.
— Am spus-o la nervi.
— Nu erai nervos. Dormeai.
Asta l-a enervat cu adevărat.
— Bine. Vrei divorț? Facem divorț. Dar Luca nu e numai al tău. Nu pleci cu el și hotărăști singură tot.
— N-am spus asta.
— Ai fugit noaptea cu un nou-născut!
Viorica a prins imediat ideea.
— Exact. Și cine știe ce o să spună un judecător despre asta? O femeie la cinci zile după naștere, plecată noaptea…
M-am uitat când la unul, când la celălalt.
Înțelesesem.
Nu veniseră să mă întrebe dacă eram bine.
Veniseră să mă sperie înapoi în casă.
— Am avocat, am spus.
Sorin a râs scurt.
— Cu ce bani?
Întrebarea m-a durut mai mult decât ar fi trebuit.
Pentru că știa exact câți bani aveam.
Tocmai de aceea o spusese.
— Cu ai mei, am răspuns.
— Care ai tăi?
N-am răspuns.
Zâmbetul lui a dispărut primul.
— Larisa, ce-ai luat din casă?
— Lucrurile mele și ale copilului.
— Atât?
M-am uitat la el.
Nu știu ce a văzut pe fața mea, dar expresia i s-a schimbat.
— Ce-ai mai luat?
Viorica s-a întors spre el.
— Sorin?
El nici n-a privit-o.
— Mapa.
Am tăcut.
— Larisa, unde e mapa?
Pentru prima dată, Viorica părea că nu înțelege nimic.
— Ce mapă?
Sorin a făcut un pas spre mine.
— Actele din dulap. Le-ai luat?
— Documentele care mă privesc sunt deja analizate.
— De cine?
— De avocatul meu.
A rămas nemișcat.
Viorica se uita de la el la mine.
— Ce documente?
— Întreabă-l pe fiul dumneavoastră.
— Larisa, a spus Sorin printre dinți, habar n-ai ce ai luat.
— Tocmai de aceea le-am dus cuiva care știe.
A încercat imediat altceva.
— Ascultă-mă. Nu face vreo prostie. Firma aia ne hrănește pe toți.
— Pe mine nu mă mai hrănește.
— Și dacă din hârtiile alea înțelege cineva greșit ceva?
— Atunci veți avea ocazia să explicați corect.
Viorica îl privea acum numai pe el.
— Sorin, despre ce vorbește?
El a ignorat-o.
— Dă-mi actele.
— Nu le mai am.
— Unde sunt?
— În siguranță.
Pentru câteva secunde n-a mai spus nimeni nimic.
Apoi Sorin a făcut greșeala care mi-a confirmat că plecarea mea fusese cea mai bună hotărâre pe care o luasem.
— Dacă te apuci să faci probleme firmei, să nu te aștepți să fiu drăguț la divorț.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
Dar nu de frică.
— Tocmai ai explicat perfect de ce am avocat.
M-am întors și am intrat în curte.
În spatele meu, Viorica îl întreba:
— Sorin, ce-ai făcut?
N-am rămas să aud răspunsul.
Lucrurile n-au devenit ușoare după ziua aceea.
Sorin nu s-a transformat peste noapte.
Nici Viorica.
Au existat discuții prin avocați, acte și certuri legate de lucrurile rămase în apartament.
Situația firmei și documentele mele au mers separat, exact cum fusesem sfătuită.
Nu le-am folosit ca să cumpăr liniște.
Liniștea pe care trebuie s-o cumperi prin amenințări nu este liniște.
După câteva luni m-am întors în apartament să-mi iau ultimele lucruri personale.
Viorica era acolo.
Luca rămăsese cu mama.
Am intrat în sufragerie și am văzut vitrina.
Serviciul de porțelan era tot acolo.
Alb, cu fir auriu.
Am deschis ușa de sticlă.
— Ce faci? m-a întrebat Viorica.
Am luat ceașca.
Exact aceea din care băuse în dimineața în care îmi spusese că mă cred regină.
— O iau.
— Pentru Dumnezeu, Larisa, după tot ce s-a întâmplat te interesează o ceașcă?
Am găsit farfurioara și am împachetat-o într-un prosop.
— Da.
A ridicat din umeri.
— Ia-o. Sunt doar niște cești.
Am pus ceașca în cutie.
— Atunci n-o să vă lipsească.
Am ridicat cutia și am plecat.
Dimineața următoare, mama îl ținea pe Luca în brațe în bucătărie.
Mi-am făcut cafeaua.
Am scos ceașca albă cu fir auriu.
Pentru prima dată după mult timp, am băut-o caldă până la fund.
Nimeni nu stătea în fotoliul meu.
Nimeni nu-mi spunea că mă cred regină.
Iar geanta lui Luca era lângă ușă, plină doar cu lucrurile unui copil.
Exact așa cum trebuia să fie.