Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Mi-am coborât privirea spre Luca.
Nu puteam să mai mint.
Nu cu el agățat de mine.
— Camelia.
Radu a făcut un pas înapoi.
— Ce?
— Camelia mă cheamă.
Fața lui s-a golit.
Denisa s-a uitat când la el, când la mine.
— Cine e Camelia?
Radu n-a răspuns.
Eu am făcut-o.
— Sora Anei.
Liniștea din hol a devenit apăsătoare.
Radu s-a sprijinit cu o mână de spătarul unui scaun.
— Nu.
— Ba da.
— Camelia?
Am dat din cap.
M-a privit de parcă încerca să pună peste fața mea de acum o imagine veche.
Nu ne mai văzuserăm bine de aproape un an.
Înainte de asta ne întâlniserăm rar.
Eu locuisem aproape șapte ani în Italia și mă întorsesem definitiv cu puțin timp înainte de moartea Anei.
Cu Radu nu fusesem niciodată apropiată.
Dar cu Luca, da.
În ultimele luni înainte de accident, Ana lucra în ture la laboratorul unui spital privat.
Când Radu era plecat și ea avea tură, rămâneam eu cu copilul.
Îi dădeam să mănânce.
Îl culcam.
Îl plimbam.
Uneori adormea cu obrazul pe pieptul meu înainte să apuc să-i pun pijamaua.
După accident, toate astea se opriseră.
— De ce ești aici? a întrebat Radu.
— Lucrez aici.
— De când?
— De aproape șase luni.
Denisa s-a întors spre el.
— Tu știai?
— Nu.
Apoi spre mine:
— V-ați angajat aici intenționat?
— Firma la care lucrez are contract cu hotelul. Când m-au repartizat aici, am acceptat.
— Pentru copil.
N-am mințit.
— Știam că îl voi vedea uneori.
Radu a ridicat vocea:
— După ce ți-am spus că nu vreau să te apropii de el?
Luca s-a mișcat lângă mine.
Radu a observat și și-a coborât imediat vocea.
— După ce ți-am cerut să-i dai timp.
— Mi-ai cerut să dispar.
— Nu.
— Ba da, Radu.
S-a uitat spre fiul lui.
— După moartea Anei, copilul nu mai dormea. Se trezea și o căuta prin casă. Orice fotografie îl făcea să plângă. Oricine vorbea despre ea…
— Și ai hotărât să scoți din viața lui tot ce-i amintea de mamă.
— Psihologul mi-a spus că are nevoie de stabilitate.
— Psihologul ți-a spus să-i interzici mătușii să-l vadă?
A tăcut.
Acolo era răspunsul.
Nu Denisa luase singură decizia.
Radu.
Poate din durere.
Poate din frică.
Dar Radu.
— Eu am făcut asta, a spus.
Denisa s-a întors spre el.
— Și ai făcut bine.
Am privit-o.
— Nu vorbeam cu dumneavoastră.
— Dar eu locuiesc cu copilul ăsta. Eu văd ce se întâmplă cu el după fiecare episod.
— Denisa, a spus Radu.
— Nu. Trebuie spus. Luca are rutină. Are terapeut. Începe să se liniștească. Iar acum o femeie pe care n-a mai văzut-o de aproape un an apare aici, el o confundă cu mama lui și toată sala se uită la noi.
— Nu am venit la petrecere pentru el.
— Dar sunteți aici.
— Pentru că muncesc aici.
— Și de șase luni îl priviți fără să ne spuneți cine sunteți.
Asta era adevărat.
Și n-am fugit de el.
— Da.
Denisa a dat din cap.
— Atunci nu sunt eu nebună că mi se pare greșit.
— Nu, am spus. Nu sunteți.
Radu m-a privit surprins.
— N-ar fi trebuit să ascund cine sunt. Dar nici eu nu m-am apropiat de Luca. El a venit la mine în seara asta.
Denisa a arătat spre copil.
— Tocmai v-a spus “mami”. Nu vedeți problema?
M-am aplecat până am ajuns la nivelul lui.
— Luca.
M-a privit.
— Eu nu sunt mami.
Buzele i s-au mișcat, dar n-a spus nimic.
— Eu sunt Camelia.
Am atins ușor ecusonul meu, fără să-l ating pe el.
— Tanti Camelia.
Luca m-a privit în continuare.
Nu l-am forțat să repete.
Nu era o scenă pentru noi.
Era un copil.
M-am ridicat.
— Radu, du-l într-un loc liniștit. Sunt prea mulți oameni aici.
Pentru prima dată în seara aceea, a făcut imediat ce i-am spus.
A chemat bona și i-a cerut să-l ducă în camera lui.
Când bona i-a întins mâna, Luca a ezitat.
M-am retras eu un pas.
— Du-te, puiule.
A plecat cu ea.
N-a mai spus nimic.
După ce dispăruse pe coridor, Denisa s-a întors spre Radu.
— Femeia asta nu mai poate lucra aici.
— Denisa…
— Nu după ce s-a întâmplat.
— Nu ea a provocat ce s-a întâmplat.
— Nu contează. De fiecare dată când o vede, poate să reacționeze la fel.
— Și dacă tocmai asta înseamnă că am greșit eu?
Denisa s-a oprit.
Radu se uita spre coridorul pe care plecase Luca.
— Ce spui?
— Spun că fiul meu a văzut-o și a vorbit.
— A confundat-o cu mama lui.
— Știu.
— Și tu vrei să încurajezi asta?
— Nu. Vreau să înțeleg de ce.
Denisa și-a încrucișat brațele.
— Cu terapeutul lui. Nu cu ea.
Radu s-a întors spre mine.
— Vreau să vorbesc mâine cu psihologul lui.
— E copilul tău.
— Și vreau să-i spun tot. Inclusiv cine ești și ce s-a întâmplat în seara asta.
Denisa a clătinat din cap.
— Radu, petrecerea noastră este plină de oameni și tu…
— Petrecerea poate aștepta.
Asta a fost prima fisură.
Nu s-au despărțit în seara aceea.
Nici eu n-am devenit brusc parte din familie.
Mi-am terminat tura.
Am strâns paharele sparte.
Am șters holul.
A doua zi, Radu m-a sunat.
Terapeutul lui Luca voia să vorbească și cu mine.
Am acceptat.
Nu pentru Radu.
Pentru copil.
Au urmat săptămâni în care totul s-a făcut încet.
Prima dată l-am văzut pe Luca douăzeci de minute, cu tatăl lui prezent.
A doua oară am stat mai mult.
Nu mi-a spus “mami”.
Și nimeni nu i-a cerut să vorbească.
Ne-am jucat cu niște cuburi.
La a treia întâlnire mi-a adus singur o mașinuță.
Atât.
Pentru mine era suficient.
Radu mi-a mărturisit într-o zi ceva ce nu spusese nimănui.
— Am crezut că dacă scot din casă tot ce îi amintește de Ana, o să sufere mai puțin.
— Și tu?
— Eu am vrut să sufăr mai puțin.
Asta era, de fapt.
Nu răutate.
Fugă.
— Te-am scos și pe tine pentru că semănai cu ea, a continuat. Când intrai în casă, pentru o secundă aveam impresia că Ana s-a întors. Nu suportam.
— Puteai să-mi spui.
— Știu.
Denisa suporta tot mai greu schimbarea.
Nu pentru că era o femeie fără inimă.
Ci pentru că ea își imaginase o familie în care trecutul fusese închis.
Eu eram dovada că nu fusese.
Într-o seară, când venisem să-l văd pe Luca, am auzit-o certându-se cu Radu în bucătărie.
— Eu nu pot construi o familie cu tine dacă în fiecare cameră trebuie să fac loc unei femei moarte.
Radu i-a răspuns:
— Nu trebuie să-i faci loc. Locul ei există deja.
Nu știu exact ce și-au mai spus.
N-am întrebat.
După încă două luni, Denisa s-a mutat.
Logodna s-a terminat ceva mai târziu.
Nu din cauza unei replici.
Nu din cauza mea.
Pur și simplu descoperiseră că voiau lucruri diferite de la viața care urma după Ana.
Eu am rămas la firma de curățenie.
Radu mi-a oferit altceva.
Am refuzat.
Nu aveam nevoie să fiu salvată.
Aveam nevoie doar să-mi cunosc nepotul.
Au trecut aproape șase luni de la petrecere.
Într-o după-amiază eram la Radu acasă.
Luca stătea pe covor și împingea două mașinuțe una în alta.
Vorbea puțin acum.
Nu mult.
Cuvinte.
Propoziții scurte.
Terapeutul ne spusese să nu numărăm cuvintele și să nu transformăm fiecare sunet într-o sărbătoare.
Așa că nu o făceam.
M-am ridicat.
— Eu plec.
Luca și-a continuat jocul.
Mi-am luat geanta.
— Pa, Luca.
Am ajuns la ușă.
Din spatele meu s-a auzit:
— Tanti.
M-am oprit.
Nu m-am întors imediat.
— Da?
— Camelia.
Am închis ochii o secundă.
Apoi m-am întors.
Luca ținea o mașinuță ridicată spre mine.
— Uite.
M-am întors lângă el și m-am așezat pe covor.
— Arată-mi.
Nu-mi mai spusese “mami”.
Și mă bucuram.
Mama lui era Ana.
Eu nu venisem să-i iau locul.
După aproape un an în care fusesem ținută departe, îmi recuperasem locul meu.
Tanti Camelia.
Și, de data asta, nimeni nu mai avea de gând să mă scoată de acolo.