Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Viorica s-a uitat la mine câteva secunde.
— Nu înțeleg.
— Geanta mea este în dulap.
A deschis dulapul.
— Asta?
Am dat din cap.
— Telefonul e în buzunarul dinăuntru.
Mi l-a adus.
Mâinile nu mă ascultau suficient cât să-l țin bine.
— Pune-l aici.
L-a așezat lângă mine.
— Viorica, am nevoie să formezi un număr.
— Sigur.
— Dar înainte trebuie să știi ceva.
S-a aplecat.
— Robert crede că o să mor.
Fața i s-a schimbat.
— Doamna Margareta…
— Și poate are dreptate. Doctorul a spus că următoarele zile sunt critice.
— Atunci chem asistenta.
— Nu pentru asta te-am oprit.
Am înghițit cu greu.
— Când a intrat aici, Robert credea că dorm. Mi-a spus că abia așteaptă să-i rămână casa, banii și atelierul.
Viorica n-a răspuns imediat.
— Sunteți sigură că asta a spus?
Întrebarea ei m-a făcut, ciudat, să am mai multă încredere în ea.
Nu sărise imediat să-mi dea dreptate.
— Cuvânt cu cuvânt.
A privit spre ușă.
— Și eu ce pot să fac?
— Să formezi un număr.
Primul om pe care l-am sunat a fost Cătălin.
Nepotul meu.
Fiul surorii mele.
Îl crescusem aproape ca pe copilul meu după ce sora mea rămăsese singură. Își petrecuse vacanțele printre mașinile de cusut din atelier și, chiar și după ce devenise adult, venea aproape în fiecare săptămână să mă vadă.
Viorica a pus telefonul pe difuzor.
— Mătușă?
— Cătălin, vino la spital.
Vocea lui s-a schimbat.
— Ce s-a întâmplat?
— Vino singur. Și nu-l suna pe Robert.
A ajuns într-o oră.
Când m-a văzut, ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Ce spun medicii?
— Discutăm și despre asta.
— Vreau să vorbesc cu ei.
— Vei vorbi. Dar mai întâi vreau să faci ceva pentru mine.
I-am povestit ce auzisem.
Cătălin s-a ridicat atât de repede încât scaunul a lovit peretele.
— Unde e?
— Nu faci nimic.
— Mătușă…
— Nimic, Cătălin.
— Omul ăsta așteaptă să mori!
— Tocmai de aceea nu-i dau motiv să afle că l-am auzit.
S-a așezat.
— Atunci ce vrei?
— Vreau să-mi pun lucrurile în ordine cât încă pot decide singură.
În aceeași zi am cerut consultanță juridică și notarială.
N-am dictat nimănui pe hol un testament improvizat.
Au fost verificate actele.
Casa.
Atelierul.
Firma.
Conturile.
Ce era al meu.
Ce drepturi existau indiferent de ce-mi doream eu.
Ce puteam decide și ce nu.
Și, mai ales, dacă eram suficient de lucidă pentru asemenea hotărâri în condițiile în care eram internată și primeam medicamente puternice.
Am vorbit separat, fără Robert.
Mi s-au pus întrebări.
Am răspuns.
N-am încercat să las pe cineva fără ceea ce legea îi recunoștea.
Am făcut doar tot ce puteam legal pentru ca lucrurile pentru care muncisem treizeci de ani să nu ajungă automat acolo unde Robert presupunea că vor ajunge.
Când am terminat, eram epuizată.
Viorica a venit seara să ia gunoiul.
— Ați rezolvat?
— Ce am putut.
A zâmbit ușor.
— Atunci acum vă odihniți.
Robert a revenit în dimineața următoare cu flori.
— Iubita mea.
Mi-a sărutat fruntea.
N-am tresărit.
— Cum te simți?
Am ridicat puțin din umeri.
S-a așezat.
— Doctorul mi-a spus că trebuie să fim pregătiți pentru orice.
A lăsat capul în jos.
Dacă nu l-aș fi auzit cu o zi înainte, poate aș fi crezut că plângea.
— Nu știu ce m-aș face fără tine.
M-am uitat la el.
— Te-ai descurca.
A ridicat imediat privirea.
Pentru o secundă am văzut ceva.
Nu frică.
Suspiciune.
Apoi mi-a strâns mâna.
— Nu vorbi așa.
Următoarele două zile au trecut greu.
Dar am trecut și eu prin ele.
După 72 de ore eram încă în viață.
Starea mea rămânea gravă, dar unele valori începuseră să se stabilizeze.
Cătălin ceruse între timp și o evaluare suplimentară a cazului meu. Tratamentul a fost ajustat, iar medicii au continuat să fie foarte rezervați.
Nimeni nu mi-a promis că mă fac bine.
Dar nici nu mai vorbeau despre ore.
După o săptămână puteam sta ridicată câteva minute.
După încă două am început să mănânc mai bine.
Robert venea aproape zilnic.
Cu flori.
Cu fructe.
Cu voce joasă.
Și, cu fiecare zi în care eu eram mai bine, devenea puțin mai neliniștit.
Într-o după-amiază l-am surprins uitându-se la mine în timp ce mergeam câțiva pași sprijinită de Cătălin.
Când m-a văzut că-l privesc, a zâmbit.
— Uite-o pe luptătoarea mea.
Aproape două luni mai târziu am ajuns acasă.
Robert pregătise totul.
Flori pe masă.
Mâncare în frigider.
Lenjerie curată.
Soțul perfect.
Am intrat în dormitor și am văzut că lucrurile lui erau exact unde le lăsase.
Credea că ne întoarcem la viața noastră.
În seara aceea i-am spus:
— Mâine vreau să vorbim.
S-a uitat la mine.
— Despre ce?
— Despre noi.
A doua zi, Cătălin a venit la ora zece.
Nu ca să mă apere.
Doar pentru că nu voiam să fiu singură.
Robert s-a uitat la el.
— De ce e aici?
— Pentru că l-am chemat.
Am pus în fața lui documentele pe care le pregătisem cu ajutor juridic pentru separarea noastră.
Robert le-a privit.
Apoi a râs.
— Divorț?
— Da.
— Pentru ce?
M-am uitat la el.
— Chiar vrei să mă întrebi?
— Da. Vreau.
Am rămas câteva secunde tăcută.
— Pentru că nu mai am încredere în tine.
Fața lui s-a schimbat foarte puțin.
— Din cauza medicamentelor?
— Ce legătură au medicamentele?
— Margareta, ai fost foarte bolnavă. Au fost zile în care spuneai lucruri pe care nu ți le aminteai după aceea.
Am înțeles imediat.
Își pregătea terenul.
— Ce lucruri?
— Nu știu. Confuzie. Vise. Ai putea să fi auzit ceva și să fi înțeles altceva.
Cătălin s-a uitat spre mine.
Robert tocmai se trădase singur.
Eu nu-i spusesem încă nimic despre ce auzisem.
— Interesant, am spus.
Robert a încremenit.
— Ce?
— Eu n-am spus că am auzit ceva.
A tăcut.
Doar o secundă.
Apoi și-a revenit.
— Era evident că despre asta vorbești.
— Despre ce?
— Nu face jocuri cu mine.
Pentru prima dată vocea lui nu mai era catifelată.
— Bine.
M-am ridicat încet.
Încă oboseam repede.
— Atunci spune-mi tu ce am auzit.
— Nu știu.
— Ba cred că știi.
S-a întors spre Cătălin.
— De când s-a trezit, o întorci împotriva mea.
Cătălin a făcut un pas.
— Eu n-am…
— Cătălin, am spus.
S-a oprit.
Robert s-a prins imediat de explicația care îi convenea.
— Exact asta e. Nepotul tău știe că ești vulnerabilă. Știe ce ai. Știe că nu avem copii împreună. Și acum apare salvator.
— Cătălin n-a apărut. Eu l-am chemat.
— Pentru că te-a speriat.
— Nu.
Robert a ridicat mâinile.
— Margareta, gândește-te. Am stat lângă tine în spital.
— Da.
— Am venit zilnic.
— Da.
— Am vorbit cu medicii.
— Da.
— Toată secția știe cât am fost de distrus!
Acolo am înțeles de ce îi spusese asistentei că eram tot ce avea pe lume.
Poate fusese reflex.
Poate fusese calcul.
Nu mai conta.
Robert avea martori pentru rolul lui de soț iubitor.
Eu aveam doar amintirea unei șoapte.
S-a apropiat.
— Și tu arunci trei ani de căsnicie pentru ceva ce crezi că ai auzit sub calmante?
Am rămas în fața lui.
— Da.
A clipit.
Nu se așteptase.
— Atât?
— Atât.
— Și dacă îți spun că n-am spus niciodată așa ceva?
— Atunci unul dintre noi știe că minte.
— Nu poți demonstra.
— Nu trebuie.
S-a uitat la mine lung.
— Deci asta e? Mă dai afară?
— Nu hotărăsc după ureche ce drepturi are fiecare. Pentru asta există avocați. Dar căsnicia noastră s-a terminat.
A luat documentele.
Le-a răsfoit.
Apoi le-a aruncat pe masă.
— Nu semnez nimic.
— Atunci va dura mai mult.
— Și testamentul?
Am ridicat ochii spre el.
Nu pomenisem niciun testament.
Cătălin s-a uitat și el la Robert.
Robert și-a dat seama prea târziu.
— Ce testament? am întrebat.
— Presupun că nepotul tău te-a pus să schimbi tot cât erai pe jumătate moartă.
— De unde știi că am schimbat ceva?
— Nu știu. Presupun.
A urmat o perioadă mult mai urâtă decât mi-aș fi dorit.
Robert nu și-a făcut valizele în aceeași seară.
A contestat.
A cerut sfaturi juridice.
A susținut că fusesem influențată de Cătălin într-o perioadă în care eram vulnerabilă.
În fața cunoscuților, povestea lui era simplă: după boală devenisem suspicioasă și familia mea încerca să-l îndepărteze.
Unii l-au crezut.
M-a durut.
Dar nu la fel de tare pe cât ar fi făcut-o înainte.
Eu aveam documentația medicală privind starea mea din momentul în care luasem deciziile, actele întocmite corect și oameni care puteau confirma că discuțiile importante avuseseră loc fără Cătălin în cameră.
Restul urma să fie rezolvat unde trebuia.
Nu într-o ceartă în bucătărie.
Viorica a rămas femeia care făcea curățenie la spital.
Nu i-am dat o avere pentru că îmi adusese telefonul.
Dar, după ce m-am întors la atelier și am început să lucrez din nou câteva ore pe zi, am aflat că își căuta de mult alt serviciu.
I-am oferit un post auxiliar la noi.
— Nu-mi datorați nimic, mi-a spus.
— Știu.
— Atunci de ce?
— Pentru că am nevoie de un om serios. Dacă nu vrei, spui nu.
A venit la interviu ca orice alt om.
Și a acceptat.
Cu Robert, lucrurile au durat luni.
Ultima discuție importantă am avut-o tot în bucătărie.
Venise să-și ia niște lucruri.
Nu ne mai văzuserăm de câteva săptămâni.
La plecare, și-a pus mâna pe clanță.
— Sper că într-o zi o să înțelegi cât de absurd a fost totul.
— Poate.
A deschis ușa.
— Robert?
S-a întors.
M-am apropiat suficient cât să nu trebuiască să ridic vocea.
Exact cum făcuse el în salon.
— Da?
L-am privit.
— N-am dormit în ziua aceea.
Nu s-a mișcat.
Pentru prima dată după luni întregi n-a încercat să-mi explice că fusesem confuză.
N-a spus că Cătălin mă manipulase.
N-a spus că inventasem.
A rămas pur și simplu cu mâna pe clanță.
Am închis eu ușa după el.
A doua zi dimineață am mers la atelier.
Nu puteam încă să stau o zi întreagă, dar îmi plăcea din nou zgomotul mașinilor de cusut.
Viorica era lângă fereastră și sorta niște materiale.
— Cafea? m-a întrebat.
— Da.
Mi-a pus ceașca pe masa mea veche.
Am luat-o între palme și m-am uitat în jur.
Casa nu mă salvase.
Banii nu mă salvaseră.
Nici atelierul.
Dar în cele câteva zile în care Robert mă crezuse aproape moartă îmi oferise, fără să vrea, singurul lucru de care aveam nevoie ca să nu mai trăiesc încă zece ani lângă omul greșit.
Adevărul despre el.