Marișa oftă adânc și, luând păpușa, se duse să se joace în camera alăturată. Mama doarme, nu are voie să fie trezită. E foarte obosită de la serviciu – îi explica ea prietenei ei de plastic.
Păpușa clipea din ochii mari și albaștri, de parcă era de acord cu stăpâna ei. Dar păpușa nu știa că fetița de cinci ani, pe care mama ei, Olia, o creștea singură, nu mai mergea de două zile la grădiniță. Pentru că nu avea cine s-o ducă.
Olia și fiica ei trăiau singure de când se despărțiseră de tatăl fetei. Femeia lucra ca vânzătoare la un magazin alimentar. Supermarketul era deschis non-stop, așa că turele Oliei se schimbau: uneori ziua, alteori seara, iar câteodată lucra și noaptea. Atunci, de Marișa aveau grijă vecinii – unchiul Boris și mătușa Ira.
Ei o hrăneau pe fetiță și se asigurau că merge la culcare la timp. După tura de noapte, Olia venea acasă, mânca ceva, făcea un duș și se culca. Și de data asta mama se culcase, dar încă nu se trezise.
Marișa, de fapt, se bucurase că nu trebuia să meargă la grădiniță. S-a ghemuit lângă mama ei și a adormit și ea. Apoi s-a trezit, a scuturat-o ușor de umăr, dar văzând că nu reacționează, a mers la frigider.
A găsit singură un crenvurst și l-a încălzit la microunde. S-a întărit puțin, apoi a reluat joaca cu păpușa. S-a uitat și la televizor.
Dar mama tot dormea. Seara a venit, iar mama tot nu se trezise. Marișa s-a dus singură la culcare.
A doua zi, mama tot nu se trezise. Frigiderul era gol, doar o coajă de pâine uscată rămăsese în dulăpior. Marișa nu știa cum să încălzească apă pe aragaz. Îi era foame, dar mama nu se trezea.
Oricât încerca s-o trezească – o zgâlțâia de umeri, o stropea cu apă – tot degeaba.
A plâns puțin, apoi s-a ghemuit din nou lângă trupul mamei și a adormit.
A treia zi dimineață, razele soarelui și stomacul care ghiorăia au trezit-o. A stat pe marginea canapelei și s-a uitat la mama ei. Apoi a simțit un miros. Nu era deloc parfumul pe care-l purta mama.
Era un miros dulceag, greu, pe care Marișa nu-l simțise niciodată înainte. A atins mâna mamei și s-a speriat. Era rece. Foarte rece. Iar pielea, de obicei roz și moale, era acum tare și albăstruie.
— „Nene Boris, ajutați-mă, mama mea doarme deja de trei zile, și e un miros ciudat…” – a bătut cu pumnii în ușa vecinilor.
Chiar dacă era ora 6 dimineața, vecinul, trezit de plânsul fetiței, a deschis. Când a intrat în apartamentul lor și a văzut ce era pe canapea, a încremenit…
Pe canapea, cu trupul inert acoperit doar cu o pătură, Olia părea mai degrabă o păpușă de ceară decât o ființă vie. Ochii ei erau pe jumătate deschiși, sticloși, iar gura, ușor întredeschisă, lăsa să se vadă colțul unei limbi învinețite. Mirosul era greu, înțepător, un amestec de parfum vechi și moarte.
Unchiul Boris a făcut câțiva pași înapoi, și-a dus mâna la gură, apoi a apucat telefonul mobil.
— „Ira! Sună la ambulanță! Repede! Cred că… e moartă!”
Marișa stătea lângă perete, cu păpușa în brațe, privind cum se desfășura totul. Ochii ei mari, obosiți, nu înțelegeau pe deplin ce se întâmplă, dar simțea că ceva era neregulă. Că mama ei nu va mai zâmbi. Că nu va mai mirosi niciodată a cafea și vanilie.
În următoarele minute, apartamentul s-a umplut de oameni. Medici, polițiști, asistenți sociali. Întrebări. Lacrimi. Vecini uimiți în ușă.
— „Fata a fost singură cu ea… trei zile?”
— „Da. A stat aici. S-a descurcat singură. Cinci ani…”
Una dintre asistente a ridicat-o pe Marișa în brațe, dar ea se zbătea:
— „Nu, nu vreau! Trebuie să-mi trezesc mami! Mami nu mă lasă singură niciodată!”
— „Puiule… mama ta e foarte obosită. Dar de acum, cineva va avea grijă de tine. Ești o fetiță foarte curajoasă.”
În acea zi, Marișa a fost dusă la spital pentru investigații. Era deshidratată, slăbită, dar în viață. Medicii au spus că e un miracol. Un înger păzitor.
În următoarele săptămâni, autoritățile au căutat rude. Tatăl – dispărut. Bunici – niciunul în viață. Vecinii, Boris și Ira, au început demersurile pentru a o lua în plasament.
Când i s-a cerut să-și aleagă o jucărie preferată, Marișa a ales păpușa ei cu ochi albaștri. Strâns lipită de ea, a rostit:
— „Ea a fost cu mine când mami dormea. Și m-a ascultat. Acum, o să dormim împreună… până vine mami în vis.”
Și în fiecare noapte, fetița visa același lucru.
Mama ei, stând pe marginea patului, zâmbitoare, spunându-i:
— „Bravo, iubita mea. Ai fost puternică. Și acum, o să te veghez mereu.”
Iar în cameră mirosea ușor a vanilie. A mângâiere. A mamă.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.