Asistenta medicală a căzut, pierzându-și cunoștința, după ce a servit o felie de portocală de la pacientul om de afaceri. Iar când au văzut în salon CINE le-a adus, toți au ÎNMĂRMURIT de șoc…
Când Alexandru a rămas singur, în salon a intrat Marina cu zâmbetul ei obișnuit și i-a făcut cu mâna prietenos.
“Bună dimineața, Alexandru Petrovici! Cum vă simțiți astăzi?”
“Am fost și mai bine, Marina,” a răspuns el obosit, făcând semn spre coșul cu fructe. “Uite ce mi-au adus. Au grijă de mine, după cum vezi. Poate vrei o portocală?”
“Nu prea sunt în dispoziție bună.”
Marina a zâmbit, privind spre coș. “Dacă îmi permiteți, aș lua cu plăcere.”
“Parcă mi-e poftă de portocale,” a spus ea, luând unul dintre fructele portocalii strălucitoare. S-a așezat pe scaunul de lângă pat, a început să curețe portocala și a purtat cu Alexandru o conversație obișnuită, povestindu-i despre grijile ei de acasă.
“Marina dragă,” a rostit el deodată, gândindu-se cu voce tare, “e un lucru ciudat. Parcă au grijă de mine, dar cumva nu simt sinceritate. Poate e din cauza vârstei? Sau am devenit pur și simplu suspicios?”
Marina a ridicat din umeri, aranjând feliile pe șervețel. “Știți, Alexandru Petrovici, se întâmplă ca oamenii să aibă grijă în moduri diferite. Uneori le e greu să-și exprime sentimentele.”
“Poate ai dreptate,” a oftat el, urmărind-o. Marina a luat o felie de portocală, i-a zâmbit și a pus-o în gură.
Nu a apucat să răspundă nimic, când deodată a pălit brusc, s-a apucat de gât și s-a prăbușit pe scaun. Ochii i s-au mărit, respirația i-a devenit întretăiată, și după o secundă a căzut pe podea, pierzându-și cunoștința.
Alexandru s-a speriat, apăsând butonul de apelare a ajutorului, în timp ce încerca să o readucă în simțiri…
Când au văzut în salon CINE a adus portocalele, tot salonul a ÎNMĂRMURIT de șoc… 📖
CONTINUAREA 👇
Când personalul medical a năvălit în salon, Alexandru stătea îngrozit lângă Marina, care zăcea inconștientă pe podea. Doctorul de gardă, un bărbat tânăr cu ochelari cu rame subțiri, a îngenuncheat rapid lângă ea.
„Ce s-a întâmplat?” a întrebat el tăios, verificându-i pulsul.
„A mâncat… o felie de portocală,” bâigui Alexandru, arătând spre fructul pe jumătate consumat de pe noptieră. „Și brusc s-a prăbușit.”
O asistentă mai în vârstă se apropie de coșul cu fructe, examinându-l cu suspiciune.
„De unde aveți portocalele acestea, domnule Petrovici?” întrebă ea, privirea ei trecând de la fructe la pacientul palid.
„Mi le-a adus…” începu Alexandru, dar fu întrerupt de agitația din jurul Marinei.
Echipa medicală acționa rapid, plasând-o pe o targă. Doctorul îi verifică pupilele, iar o altă asistentă pregătea o injecție de urgență.
„Pare să fie o reacție alergică severă,” spuse doctorul. „Sau…”
Nu-și termină propoziția, dar privirea lui întunecată spunea tot ce trebuia. În câteva momente, Marina fu scoasă din salon, înconjurată de personalul medical, lăsându-l pe Alexandru singur cu temerile și întrebările lui.
Nu pentru mult timp, însă. În mai puțin de o oră, doi ofițeri de poliție intrară în salonul lui. Unul era înalt și cu umeri lați, celălalt mai scund, cu o față care părea să fi văzut prea multe.
„Domnule Petrovici,” începu ofițerul mai înalt, „sunt Inspectorul Radu și acesta este colegul meu, Inspectorul Popescu. Avem câteva întrebări despre incidentul de azi dimineață.”
Alexandru dădu din cap, simțind cum gura i se usucă.
„Asistenta… Marina… e bine?” întrebă el, vocea tremurându-i ușor.
Cei doi ofițeri schimbară o privire rapidă.
„E stabilă, dar încă inconștientă,” răspunse Popescu. „Medicii au confirmat că a fost otrăvită. Cu cianură, cel mai probabil.”
Alexandru simți cum sângele îi îngheață în vene. „Otrăvită? Dar cum… de ce?”
„Asta încercăm să aflăm,” spuse Radu, scoțându-și un carnet. „Spuneți-ne despre coșul cu fructe. Cine vi l-a adus?”
Alexandru își frecă fruntea, încercând să-și adune gândurile.
„Soția mea, Irina. A trecut pe aici ieri seară.”
„Și nimeni altcineva nu s-a apropiat de coș?”
„Nu că aș fi observat, dar… am dormit mult. Medicamentele, știți…”
Radu notă ceva în carnet. „Vom avea nevoie să vorbim cu soția dumneavoastră.”
„Desigur,” răspunse Alexandru, întinzându-se după telefonul de pe noptieră. „O voi suna chiar acum.”
Dar când Alexandru formă numărul Irinei, primise direct mesajul robotului telefonic. Încercă de încă două ori, cu același rezultat.
„Ciudat,” murmură el. „De obicei răspunde imediat.”
Popescu se încruntă. „Când ați vorbit ultima dată cu ea?”
„Aseară, când mi-a adus coșul. A spus că are o întâlnire de afaceri astăzi dimineață, dar ar trebui să se fi terminat până acum.”
Cei doi inspectori schimbară priviri din nou, de data aceasta mai lungi și mai încărcate de semnificație.
„Domnule Petrovici,” spuse Radu încet, „ați putea să ne spuneți mai multe despre relația dumneavoastră cu soția? Au existat… tensiuni recente?”
Alexandru rămase tăcut pentru un moment, gândindu-se la ultimele luni. Căsnicia lor fusese încordată, asta era adevărat. După diagnosticul său de cancer, Irina păruse distantă, mai preocupată de afacerile lor decât de sănătatea lui. Și mai erau acele conversații telefonice private, șoptite, pe care le întrerupea brusc când el intra în cameră.
„Am avut… dificultăți,” admise el în cele din urmă. „Dar nimic neobișnuit pentru un cuplu căsătorit de douăzeci de ani.”
Radu dădu din cap înțelegător. „Și averea dumneavoastră? Există un testament, presupun?”
Alexandru simți un fior rece coborându-i pe șira spinării. Începea să înțeleagă direcția întrebărilor.
„Da,” răspunse el. „Irina este principala beneficiară. Dar asta nu înseamnă…”
Vocea i se stinse când ușa salonului se deschise brusc. În prag stătea o femeie înaltă, în jur de patruzeci de ani, cu păr negru tuns scurt și ochi verzi pătrunzători. Era îmbrăcată într-un costum de afaceri impecabil și purta o geantă de designer scumpă.
„Ce se întâmplă aici?” întrebă ea, privirea alergându-i de la Alexandru la cei doi polițiști.
„Doamna Petrovici, presupun?” întrebă Radu, ridicându-se.
„Da, sunt Irina Petrovici,” răspunse ea, intrând în salon. „Cineva de la spital m-a sunat, spunând că a avut loc un incident. Alexandr, ești bine?” Vocea ei părea îngrijorată, dar ochii îi rămaseră reci.
„O asistentă medicală a fost otrăvită,” spuse Popescu direct. „După ce a mâncat o portocală din coșul pe care l-ați adus soțului dumneavoastră.”
Irina înlemni. Pentru o fracțiune de secundă, fața ei perfectă își pierdu compunerea, ochii mărindu-i-se de șoc. Apoi, la fel de repede, își recăpătă calmul.
„Asta e absurd,” spuse ea. „Am cumpărat acele fructe de la magazinul din colț. Cum ar fi putut fi otrăvite?”
„Asta e întrebarea, nu-i așa?” remarcă Radu, privind-o atent. „Ciudat că tocmai portocalele au fost contaminate. Și mai ciudat că doar o singură portocală, aparent.”
Irina își strânse buzele într-o linie subțire. „Ce sugerați, inspectore?”
„Deocamdată, doar adunăm informații,” răspunse el, zâmbind fără căldură. „Dar va trebui să vă rugăm să ne însoțiți la secție pentru o declarație oficială.”
În acel moment, ușa salonului se deschise din nou, și în cameră intră un bărbat înalt, cu păr blond-cenușiu și un costum la fel de impecabil ca al Irinei.
Când toți îl văzură, întreaga încăpere înmărmurit de șoc.
„Victor?” șopti Alexandru, nevenindu-i să-și creadă ochilor.
Victor Dragomir. Cel mai bun prieten al lui Alexandru. Partenerul său de afaceri de peste cincisprezece ani. Nașul lor de cununie.
Și, după expresia vinovată care îi traversă chipul când privirea lui se întâlni cu a Irinei, mult mai mult decât atât.
„Ce cauți aici?” întrebă Irina, vocea sugrumându-i-se ușor.
Victor părea la fel de surprins să o vadă. „Am primit un apel de la spital,” spuse el, privirea alunecându-i spre Alexandru. „Au spus că a avut loc un incident grav.”
Radu și Popescu observau schimbul cu interes crescând.
„Domnule…?” întrebă Radu.
„Dragomir. Victor Dragomir,” răspunse el, întinzând mâna. „Sunt prieten și partener de afaceri cu Alexandru.”
„Și aparent, foarte preocupat de starea sa,” remarcă Popescu, observând tensiunea din cameră.
Alexandru îi privea pe cei doi, o realizare dureroasă începând să i se formeze în minte. Piesele începeau să se potrivească: conversațiile șoptite ale Irinei, călătoriile de afaceri inexplicabile ale lui Victor, răceala crescândă a soției sale.
„De cât timp?” întrebă el brusc, privirea ațintită asupra lor.
Nici Irina, nici Victor nu răspunseră, dar vinovăția din ochii lor spunea tot ce trebuia.
„De cât timp voi doi…?” vocea lui Alexandru se frânse, incapabil să termine întrebarea.
Tensiunea din cameră era palpabilă. Inspectorii schimbară priviri semnificative.
„Cred că situația devine din ce în ce mai interesantă,” spuse Radu. „Doamnă Petrovici, domnule Dragomir, va trebui să vă rugăm pe amândoi să ne însoțiți la secție.”
Alexandru îi privea neputincios cum cei doi oameni în care avusese cea mai mare încredere erau escortați afară din salon. Mintea lui încerca să proceseze totul: boala, trădarea, și acum – posibila tentativă de omor.
Dar un gând mai întunecat îi străbătu mintea. Portocala care o otrăvise pe Marina nu fusese destinată ei. Fusese pentru el. Și cine ar fi avut un motiv mai puternic să-l vadă mort decât soția sa necredincioasă și cel mai bun prieten care îl trădase?
În timp ce ușa salonului se închidea în urma lor, Alexandru se întoarse spre fereastra care dădea spre parcul spitalului. Afară era o zi frumoasă de vară, plină de viață și culoare. Viață pe care el aproape o pierduse. Și acum, între cancer și trădare, nu știa ce îl durea mai tare.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.