Cea mai prețioasă haină din garderoba lui Ionuț nu purta o etichetă de firmă, dar era impregnată cu toate sacrificiile mamei sale…
Autobuzul care ducea elevii din sat la școala din oraș venea întotdeauna prea devreme. Ionuț se trezea pe întuneric, la cinci și jumătate, pentru a fi la timp în stația de la marginea satului. De când mama lui murise, tatăl său se mutase în oraș pentru a lucra în construcții, lăsându-l să locuiască cu bunica Maria, o femeie aspră, dar dreaptă, care încerca să-i ofere tot ce putea din pensia ei modestă.
Școala din oraș era un loc diferit de cel din sat. Acolo, Ionuț era unul dintre cei mai buni elevi. Aici, era „băiatul de la țară”, cel cu haine modeste și ghiozdan vechi, primit de la un văr mai mare. Nu era singurul copil din mediul rural, dar era printre puținii care nu încercau să-și ascundă originile.
„Uite-l pe Opincă!” striga Andrei, fiul primarului, de fiecare dată când Ionuț intra în clasă. Porecla i se lipise din prima zi. „Ce mai faci, Opincă? Ai venit cu căruța azi?”
Ionuț își încleșta maxilarul și mergea spre banca lui din spate. Învățase că orice reacție nu făcea decât să înrăutățească situația. Andrei și grupul lui, cu haine de firmă și telefoane de ultimă generație, îl transformaseră în ținta preferată a batjocurilor lor.
„E ridicol să porți același hanorac trei zile la rând,” șuieră Ilinca, fiica unui om de afaceri, suficient de tare încât să o audă toată clasa. „Probabil că nici nu-l spală. La ei în sat nici nu au apă curentă.”
Râsetele se revărsară ca un val. Ionuț se chircise și mai mult în bancă. Avea doar două hanorace pentru școală – unul albastru și unul gri. Le spăla în fiecare weekend, dar dacă vremea era ploioasă și nu se uscau la timp, ce putea face?
„Băi, Opincă, cât au costat ghetele alea? Două găini și-un sac de cartofi?” îl tachină Vlad, vărul lui Andrei, la coada cantinei.
Ionuț privi ghetele lui uzate, dar curate. Tatăl său i le cumpărase online de ziua lui. Știa exact cât costaseră – patru sute de lei, aproape jumătate din salariul pe o săptămână la șantier.
Cei care n-au purtat niciodată haine moștenite, cârpite și refăcute nu pot înțelege cum e să pășești într-o sală de clasă unde oamenii nu te judecă după cine ești, ci după ce porți. În sat, nu conta marca hainelor – conta dacă erai muncitor, dacă îți respectai bătrânii, dacă erai cinstit.
Într-o zi, profesoara de română le înapoie testele și îl chemă pe Ionuț în fața clasei.
„Ionuț a obținut cel mai mare punctaj la analiza poeziei lui Blaga. Vreau să vă citească eseul său.”
Cu inima bătându-i puternic, Ionuț merse la catedră. Hanoracul său gri părea și mai uzat sub lumina neonului, dar când începu să citească, vocea lui căpătă siguranță. Vorbea despre sat, despre legătura omului cu natura, despre frumusețea simplității, așa cum o descria poetul.
Când termină, se lăsă liniște. Profesoara aplaudă, iar câțiva colegi i se alăturară. Dar din spate, vocea lui Andrei răsună:
„Normal că știe despre sate și țărani, doar e unul dintre ei! Probabil că a copiat de undeva.”
Râsetele izbucniră din nou, iar Ionuț se întoarse la locul său cu obrajii în flăcări. Profesoara îl mustră pe Andrei, dar răul fusese deja făcut.
În acea seară, acasă, Ionuț își găsi bunica croșetând la lumina slabă a veiozei.
„Ce s-a întâmplat?” întrebă ea.
Pentru prima dată după mult timp, lacrimile îi curseră liber și îi povesti totul.
Bunica ascultă în tăcere, apoi scoase o cutie de carton din dulap. Din ea, extrase o fotografie îngălbenită.
„Uită-te aici,” spuse ea. „Ăsta era bunicul tău.”
În imagine, un tânăr cu haine modeste, dar curate, stătea mândru lângă o casă în construcție.
„Bunicul tău a ridicat casa asta cu mâinile lui,” continuă ea. „N-a avut bani de haine scumpe, dar avea demnitate.”
„Ce înseamnă demnitate?” întrebă Ionuț.
„Să te respecți pe tine însuți, indiferent ce spun alții. Să știi cine ești și să nu te rușinezi de asta. Bunicul tău n-a avut niciodată adidași de firmă, dar a avut mâini care știau să construiască, o minte ageră și un suflet drept.”
Cuvintele bunicii îi rămaseră în minte. Câteva zile mai târziu, după ore, Andrei se apropie de el. De data asta, era singur.
„Hei, Ionuț… stai puțin,” spuse el. „Voiam să-ți spun… chestia aia cu poezia a fost tare. Chiar ai scris-o tu?”
Ionuț dădu din cap afirmativ, surprins.
„E impresionant,” murmură Andrei. „Și… îmi pare rău pentru porecla aia. A fost o prostie.”
Acolo, pe trotuarul din fața școlii, se întâmplă o schimbare. Nu deveniră prieteni peste noapte, dar de atunci, poreclele încetară.
Într-o lume unde valoarea unui om este măsurată prin haine și gadgeturi, uităm că adevărata măsură a caracterului stă în altceva. Cum ar fi dacă am învăța din nou să vedem dincolo de aparențe și să prețuim munca, inteligența și bunătatea mai presus de o etichetă?
Ionuț continuă să meargă la școală în aceleași două hanorace, dar acum cu spatele drept, amintindu-și de demnitate. Iar când lua note mari, observa cum unii colegi începeau să-l vadă altfel – nu ca pe „băiatul de la țară”, ci ca pe Ionuț, cel care putea explica poezia lui Blaga mai bine decât oricine.
La sfârșitul anului, când profesoara îi înmână premiul pentru cel mai bun eseu, se gândi la mama sa, la tatăl său și la bunicul din fotografia îngălbenită. Poate că hainele lui nu aveau etichete de designer, dar în ele era țesută o poveste – povestea unei familii care știa că adevărata valoare nu se măsoară în ceea ce porți, ci în ceea ce porți în suflet.