Am simțit cum picioarele mi se înmoaie, iar lumea din jur s-a făcut mică, ca și cum aerul nu mai ajungea până la mine. Țineam telefonul lipit de ureche, dar degetele îmi tremurau atât de tare încât era să-l scap.
— Cum… cine, tată? Cine ar face așa ceva? am reușit să spun printre lacrimi.
— Nu mai sta acolo, pleacă imediat, mi-a spus el. „Du-te în spatele blocului, la vecina ta, tanti Elena. Ea e de încredere. Te rog, ascultă-mă.”
Am luat-o pe aleea îngustă dintre blocuri, cu Matei strâns la piept, învelit în păturica albastră. Bătrâna dispăruse. Ca și cum n-ar fi fost niciodată acolo. Doar o dâră ușoară de miros de busuioc a rămas în urmă.
Am bătut la ușa Elenei. Mi-a deschis speriată, când m-a văzut plânsă și tremurând.
— Fata mea, ce s-a întâmplat?
— Nu pot să-ți explic acum… trebuie doar să intru puțin. E ceva… ceva rău în apartamentul meu.
Ea m-a tras repede înăuntru și mi-a pus o cană de apă pe masă. M-am așezat, dar inima îmi bătea atât de tare încât simțeam cum îmi tremură tot corpul. M-am uitat la ceas — trecuseră zece minute.
Zece minute până să-l văd pe tata. Sau… pe cineva care pretindea că e el.
Telefonul a vibra din nou.
— Tată?
— Natalia, sunt aproape. Nu te mișca de acolo.
Apoi am auzit, la televizorul Elenei, o știre de ultimă oră: „Alertă în cartierul Obor. Un apartament a fost evacuat după descoperirea unui dispozitiv exploziv improvizat. Poliția confirmă că femeia care trebuia să intre în locuință a fost avertizată de o persoană necunoscută.”
Elena s-a uitat la mine cu ochii mari.
— Natalia… e blocul tău!
Mi-au dat lacrimile. Am strâns copilul la piept și am izbucnit în plâns.
După câteva minute, am auzit o bătaie puternică în ușă. Inima mi-a sărit din piept. Elena s-a dus să deschidă. În prag stătea un bărbat cu haine simple, ude de ploaie. Părul grizonat, ochii aceia calzi pe care nu-i mai văzusem de ani întregi.
— Tată… am șoptit, fără aer.
El a venit încet, m-a privit lung și m-a luat în brațe. Mirosea la fel ca atunci, a fum de lemne și apă de colonie veche.
— Nu întreba nimic acum, mi-a spus el. „Tot ce contează e că ești bine.”
În jurul nostru se auzeau sirene și zgomotul pompierilor. Blocul meu era înconjurat.
— Dar cum e posibil? am întrebat printre sughițuri. „Te-am văzut… am fost la înmormântare…”
El a oftat adânc.
— A trebuit să dispar. Era singura cale să vă protejez. Eram implicat într-o anchetă, iar cei pe care i-am denunțat m-au crezut mort. Dar azi… azi te-au găsit.
Totul s-a năruit în mine. Ani de durere, de dor, de întrebări, iar acum adevărul stătea în fața mea.
Am rămas așa mult timp, în tăcere, ținându-l pe Matei între noi, ca pe o punte între trecut și prezent.
Când poliția a venit să ia declarații, el a plecat din nou, fără să spună unde. Doar mi-a lăsat în mână un bilețel:
„Când ești în pericol, nu uita — sângele cheamă sânge. Eu voi fi mereu aproape.”
Am plâns toată noaptea, dar de data asta nu mai era durere. Era recunoștință. Pentru viață, pentru copil, pentru o a doua șansă.
Uneori, mai aud noaptea un telefon necunoscut sunând scurt, apoi liniște. Și știu. E el. Undeva, încă veghează asupra noastră.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.