Colonelul s-a ridicat lent, iar scaunul lui a scârțâit ca o avertizare. În cantină s-a lăsat liniștea. Ana a simțit privirile tuturor lipite de spatele ei. A vrut să ignore, să continue să mănânce, dar pasul greu al colonelului se apropia tot mai tare.
Când a ajuns lângă ea, a înfipt brusc mâna în părul ei și i-a tras capul pe spate. Toți au încremenit. Unii au scăpat lingurile, alții și-au acoperit gura.
— Așa saluți tu un superior, locotenente? a spus el cu vocea tăioasă.
Părul Anei a trosnit între degetele lui puternice, dar ea nu a mișcat. Nu a spus nimic. A privit drept înainte, cu ochii reci și fermi, fără niciun semn de frică.
După câteva secunde care au părut o eternitate, și-a desprins încet părul din mâna colonelului. Nu l-a împins, nu a ridicat tonul. Doar s-a ridicat în picioare și l-a privit direct în ochi.
— Așa salut un om, domnule colonel, a spus ea rar, apăsat. Pe un om care merită respectul meu.
Un murmur s-a ridicat printre soldați. Niciunul nu mai auzise pe cineva vorbindu-i așa. Colonelul a încremenit pentru o clipă, apoi a izbucnit într-un hohot de râs care a răsunat până în curte.
— Ai curaj, locotenente. Curaj sau nebunie. Vom vedea care dintre ele, a spus el și a plecat fără să se mai uite în urmă.
După ce ușa grea a cantinei s-a trântit, liniștea a rămas suspendată. Ana s-a așezat din nou, și-a strâns părul și a continuat să mănânce. Nimeni nu a mai îndrăznit să scoată un cuvânt.
Zilele următoare, povestea s-a răspândit în toată baza. „Fata care nu s-a plecat în fața colonelului.” Unii o admirau, alții o considerau inconștientă. Dar toți o priveau cu respect.
Într-o dimineață, pe terenul de instrucție, colonelul a apărut din nou.
— Locotenente Munteanu! În față!
Ana a pășit hotărât, fără ezitare.
— Vei conduce exercițiul de azi. Vreau să văd dacă vorbele tale au greutate sau sunt doar gura mare.
A ridicat sprânceana, dar a acceptat provocarea. În următoarele ore, sub soarele arzător, i-a condus pe soldați cu o precizie care i-a uimit până și pe cei mai vechi. Când cineva a căzut, s-a întors și l-a ridicat de mână. Când cineva a greșit, n-a țipat, ci i-a arătat calm cum să repare.
Colonelul a privit-o în tăcere de la distanță. Când exercițiul s-a încheiat, s-a apropiat încet.
— Ai condus bine. Ai disciplină. Dar mai ales… ai inimă.
Ana a dat din cap. Nu zâmbea, dar în ochii ei se citea o lumină.
— Cu inima se câștigă oamenii, domnule colonel. Nu cu frica.
A fost pentru prima dată când el nu a mai avut replică. A întors spatele și a plecat, lăsându-i pe toți ceilalți să înțeleagă ce se întâmplase de fapt.
Din ziua aceea, colonelul nu a mai ridicat mâna asupra nimănui. A început să vorbească altfel, să privească altfel. Iar soldații au început să-l urmeze nu din teamă, ci din respect.
Anii au trecut, iar baza Fort Măgura a devenit un loc unde curajul și respectul mergeau mână în mână. Iar undeva, într-un birou mic, o fotografie alb-negru îl arăta pe colonelul Radu alături de locotenentul Ana Munteanu.
Sub poză, o inscripție simplă: „Respectul nu se cere. Se câștigă.”
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.