Ana a crezut întotdeauna că își cunoaște compania. A crescut între acești pereți, ascultând poveștile tatălui ei despre cum a început dintr-un garaj în Dâmbovița. Ea studia cifrele, rapoartele, analizele, convingându-se că înțelege totul.
Dar într-o zi tatăl ei s-a uitat la ea și i-a spus: — Tu cunoști doar vârful icebergului, fiica mea.
De atunci, gândul că nu vede imaginea reală nu-i dădea pace. Și iată că acum stătea într-o mică încăpere auxiliară de la primul etaj al companiei “Inovații de Lumină”, îmbrăcată într-o uniformă gri largă. Părul strâns în coadă, fața fără machiaj, în loc de parfumuri scumpe – mirosul produselor de curățenie. Pe ecuson scria: Elena, femeie de serviciu.
Ana a inspirat adânc pentru ultima oară și a ieșit pe coridor. — Oh, ești nouă? – și-a ridicat capul de sub cărucior o femeie în vârstă în uniformă. – Eu sunt Maria. Cine te-a angajat? — Doamna Ioana, de la departamentul de personal, – a răspuns Ana cât mai calm posibil.
Maria a dat din cap, fără să întrebe mai multe. Nu-i păsa de unde apăruse încă o femeie de serviciu. În această companie, astfel de persoane treceau neobservate.
Dar acesta a fost doar primul lucru care a făcut-o pe Ana să tresară.
În primele ore, ea a simțit că devenise invizibilă. Oamenii treceau pe lângă ea
fără să o salute. Managerii stăteau pe coridoare, discutând cu voce tare probleme financiare, ignorând prezența “unei simple femei de serviciu”.
Și apoi a apărut el. — Ce dezordine e asta?! – a tunat un bărbat înalt în costum scump. – Ce te învârți aici?
Ana nu a înțeles imediat că i se adresa ei. — Îmi cer scuze, domnule… — Radu Munteanu, manager operațional, – s-a prezentat el, fără măcar să se uite la ea. – Spală podeaua mai bine, altfel o să spun să te înlocuiască cu cineva normal.
Ana a dat din cap în tăcere, simțind cum totul fierbe înăuntrul ei.
Primele douăsprezece ore i-au arătat mai mult decât toate rapoartele analitice din ultimii ani.
Dar o așteptau descoperiri și mai mari – cele care ar putea distruge compania tatălui ei. Trebuia să facă ceva imediat…
CONTINUAREA 👇
După prima zi, Ana s-a întors în apartamentul ei, un penthouse luxos pe care acum îl vedea cu alți ochi. Stătea în fața ferestrei panoramice, cu un pahar de vin roșu în mână, privind luminile orașului. Uniforma gri zăcea aruncată pe canapeaua de designer.
„Ce am văzut astăzi?” își nota în jurnalul personal. „Invizibilitate. Dispreț. O lume complet diferită de cea pe care o credeam că administrez.”
A doua zi a sosit mai devreme. Maria, femeia în vârstă, o aștepta deja.
— Ai venit, deci nu te-a speriat prima zi, zâmbi ea strâmb. Hai, îți arăt sectorul tău.
Ana a fost repartizată la etajul șase, departamentul de dezvoltare și inovație, acolo unde se nășteau produsele care făcuseră „Inovații de Lumină” faimoasă în toată Europa de Est.
— Fii atentă la programatori, sunt ca niște copii mari, îi șopti Maria. Lasă gunoaie peste tot și se supără dacă le deranjezi hârtiile.
Curățând în jurul birourilor, Ana asculta. Conversații despre bugete tăiate, despre termene imposibile, despre cum directorul financiar, Florin Stănescu, bloca sistematic ideile noi. Despre cum, de când „prințesa” (și aici Ana a înțeles că vorbeau despre ea) preluase conducerea executivă, inovația devenise doar un cuvânt frumos în prezentările pentru investitori.
— Am un prieten la Techno Vision, spunea un programator tânăr, sorbind dintr-o cafea. Ei au preluat conceptul nostru de iluminat inteligent și l-au dezvoltat în șase luni. Noi ne chinuim de doi ani să primim aprobări.
Ana a simțit o strângere de inimă. Techno Vision era principalul lor competitor.
În pauza de prânz, a coborât la cantina angajaților, un loc în care nu intrase niciodată, deși lucra la companie de trei ani. Aici, cu un sandwich simplu în față, a auzit și mai multe.
— Ai văzut că iar au angajat consilieri externi? șopti o contabilă. Al treilea set în acest an. Își iau onorariile și pleacă, iar noi rămânem cu aceleași probleme.
— Departamentul de vânzări e sub presiune enormă, adăugă altcineva. Cifre imposibile. Vlad mi-a spus că directorul lor i-a amenințat că dacă nu ating targetul lunar, vor fi concedieri.
„Vlad Ionescu?” se întrebă Ana. Directorul de vânzări, un bărbat pe care îl respecta enorm, nu menționase niciodată astfel de tactici în rapoartele trimestriale.
A treia zi a adus-o pe Ana la etajul executiv, propriul ei etaj. Curăța geamurile biroului alăturat când a auzit vocea lui Radu Munteanu, managerul operațional care o umilise.
— Domnule Popescu, înțeleg îngrijorarea dumneavoastră ca acționar, dar vă asigur că situația e sub control.
Ana a încremenit. Tatăl ei era în vizită la birou și ea nu știa.
— Radu, te cunosc de douăzeci de ani, răspunse tatăl ei. Nu-mi vinde povești. Cifrele arată bine pe hârtie, dar simț că ceva e în neregulă. Ana e tânără, are viziune, dar îi lipsește experiența din tranșee.
— Cu tot respectul, domnule, fiica dumneavoastră vede compania doar prin rapoarte frumos colorate. Ea nu înțelege cum funcționează lucrurile cu adevărat.
Ana a simțit un nod în stomac. Era exact ce bănuia.
— Și Florin? întrebă tatăl ei.
— Directorul financiar face minuni ca să mențină imaginea profitabilă, dar știți și dumneavoastră că divizia de cercetare e o gaură neagră de bani. Produsul nostru principal e deja depășit.
După plecarea tatălui său, Ana a continuat să curățe, cu mintea în fierbere. La sfârșitul zilei, în timp ce golesc coșurile de gunoi din biroul lui Florin Stănescu, a găsit un document sfâșiat. Cu răbdare, a recuperat bucățile și le-a asamblat în toaleta personalului.
Era un memorandum confidențial. Florin pregătea un plan de restructurare masivă, eliminând aproape complet departamentul de cercetare, transformând compania într-un simplu distribuitor. În plus, existau referințe la discuții cu Techno Vision pentru o posibilă fuziune în care „Inovații de Lumină” ar fi fost practic absorbită.
„Tatăl meu a construit această companie pentru inovație, nu pentru profit rapid,” își spuse Ana, tremurând de furie.
În săptămâna următoare, Ana a cartografiat sistematic toate problemele. A descoperit că directorii mijlocii ascundeau informații negative, că moralul angajaților era la pământ, că existau idei strălucite care mureau în birocrație. A văzut cum secretarele și personalul auxiliar dețineau mai multe informații reale despre companie decât ea însăși.
Mai grav, a aflat despre o scurgere sistematică de talente către competitori. Și toate aceste probleme erau mascate în raportări optimiste.
În ultima zi a experimentului său, Ana a luat cea mai îndrăzneață decizie. A convocat o ședință cu tot personalul, inclusiv personalul de curățenie și securitate. O ședință în care urma să participe ca „Elena”.
Sala mare de conferințe s-a umplut încet, cu șoapte confuze. De ce o femeie de serviciu distribuia agende de ședință?
La ora exactă, ușile s-au închis. Ana s-a ridicat în fața mulțimii.
— Bună ziua tuturor, a început ea, observând privirea șocată a lui Radu Munteanu.
Apoi și-a desfăcut coada de păr, și-a scos ochelarii falși.
— Mă numesc Ana Popescu, sunt CEO-ul acestei companii. În ultimele două săptămâni, am lucrat printre voi ca Elena, femeia de serviciu.
Sala a înghețat. Cineva a scăpat un pahar de apă.
— Nu fac asta pentru un spectacol sau să pedepsesc pe cineva, a continuat Ana. Am făcut-o pentru că nu mai vreau să cunosc doar vârful icebergului. Vreau să știu adevărul despre compania pe care o conduc.
A proiectat pe ecranul mare o listă de probleme identificate și soluții propuse.
— Departamentul de cercetare nu va fi desființat, dimpotrivă, va primi buget suplimentar. Domnule Stănescu, după ședință aș dori să discutăm despre memorandumul dumneavoastră neautorizat referitor la Techno Vision.
Directorul financiar a pălit.
— Vom implementa un sistem nou de comunicare internă, fără filtre ierarhice. Fiecare angajat, indiferent de poziție, va putea raporta probleme direct către conducere. Vreau să știu realitatea, nu versiuni cosmetizate.
A privit direct spre Radu Munteanu.
— Și da, domnule Munteanu, vom revizui standardele de respect intern. Fiecare persoană din această companie, de la directori la personalul de curățenie, merită același respect.
Finalul ședinței a fost marcat de un amestec de uimire, teamă și – surprinzător pentru Ana – speranță. Maria, femeia în vârstă care o învățase cum să folosească mopul, a fost prima care a început să aplaude.
Trei luni mai târziu, „Inovații de Lumină” lansa primul său produs nou după ani de stagnare. Ana stătea în spatele scenei, pregătindu-se pentru prezentare, când tatăl ei a venit lângă ea.
— Ai schimbat compania, i-a spus el.
— Nu, tată, am regăsit compania. Compania pe care ai construit-o tu, bazată pe inovație și respect.
Bătrânul a zâmbit.
— Știi, când mi-ai spus ce plănuiești cu uniforma de femeie de serviciu, am crezut că e o nebunie. Dar apoi mi-am amintit că eu însumi am făcut același lucru, acum treizeci de ani.
Ana l-a privit șocată.
— De ce crezi că ți-am spus că vezi doar vârful icebergului? a râs el. Unele lecții trebuie trăite, nu povestite.
Când Ana a pășit pe scenă pentru a prezenta noul produs, a văzut în primul rând toți angajații, inclusiv personalul de curățenie, în frunte cu Maria. Pentru prima dată, simțea că prezenta realizarea unei întregi companii, nu doar a departamentului executiv.
Iar pe ecusonul ei, sub numele „Ana Popescu, CEO” scria cu litere mici: „Și ocazional, Elena”.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.