Bărbatul stătea în sala de așteptare a maternității, cu umerii aplecați. În mâinile lui nu erau flori, așa cum se întâmplă de obicei când se întâmpină proaspetele mame cu bebelușii. Nu așa își imaginase Mihai întâlnirea cu moștenitorul mult așteptat – oh, nu așa…
Ecoul pașilor răsuna pe coridorul cu pereți sterili, creând o liniște apăsătoare. Mirosul de antiseptic, greu și persistent, părea că pătrunde în suflet. Mihai stătea ușor aplecat, cu pumnii strânși în buzunarele paltonului. În mâinile lui nu erau flori. Nu știa cum ar trebui să-l întâmpine pe cel pe care-l așteptase toată viața… și de care acum se temea să-l vadă.
Asistenta de serviciu l-a privit fugitiv de după ghișeul de înregistrare, privirea ei era ciudată — compătimitoare, dar în același timp detașată.
— Dumneavoastră… sunteți tatăl? — întrebă ea încet, de parcă s-ar fi temut că vocea ei va tulbura echilibrul fragil al momentului.
Mihai dădu din cap, fără să ridice privirea.
— Așteptați aici, doctorul va ieși în curând.
El deja aștepta. Așteptase toată noaptea, din momentul în care o adusese aici, strângând volanul atât de tare încât i se albiseră încheieturile degetelor.
Așteptase cu anxietate, cu speranță, cu groază.
În aer plutea tensiunea. În mintea lui Mihai se perindau ca un vârtej scenele de care se temea atât de mult. Încerca să-și imagineze cum ar fi trebuit să fie — bucurie, fericire, căldură… Dar acest decor steril, pereții indiferenți, ochii obosiți ai medicilor — toate acestea sugerau că realitatea se conturase altfel.
“Nu așa…”
O asistentă tânără trecu în grabă pe lângă el, halatul ei foșnitor îi atinse cotul, dar el nici măcar nu tresări. Totul înăuntrul lui încremenise.
Ușa din fața lui se deschise încet, și pe coridor ieși un bărbat în halat alb. Ochii lui erau grei.
— Mihai Cristescu?
Vocea medicului sună calm, dar în spatele acestei rețineri simulate se simțea ceva mai mult. Ceva care-l făcu pe Mihai să simtă un fior rece.
El inspiră adânc, dar aerul îi arse plămânii.
— Da, — vocea lui sună înăbușit.
Medicul făcu o pauză, de parcă ar fi căutat cuvintele potrivite.
— Trebuie să vorbim.
Mihai simți cum inima i se strânge în piept. Știa… Știa că acum i se va spune ceva ce-i va schimba viața pentru totdeauna.
CONTINUAREA 👇
Mihai își amintea perfect ziua în care Ioana îi spusese că era însărcinată. Stăteau pe terasa casei lor de la marginea orașului, soarele cobora încet peste dealurile din depărtare, iar ea își pusese mâinile peste ale lui și îi șoptise cuvintele care-i schimbaseră viața.
— Vom fi trei, Mihai.
Acum, în sala de așteptare a maternității, acele momente păreau atât de îndepărtate, de parcă ar fi aparținut altei vieți.
Doctorul îl conduse într-un birou mic, cu un singur birou și două scaune. Pereții erau decorați cu diplome și certificate medicale, toate înrămate cu grijă. Pe birou, o fotografie cu o familie zâmbitoare – probabil familia doctorului.
— Vă rog, luați loc, spuse medicul, indicând unul dintre scaune.
Mihai se așeză mecanic, simțind cum scaunul părea să se aplece sub greutatea temerilor sale.
— Domnule Cristescu, soția dumneavoastră a avut complicații în timpul nașterii. Am făcut tot ce ne-a stat în putință.
Mihai simți cum lumea începe să se învârtă în jurul lui.
— Este ea…? Nu reuși să termine întrebarea.
— Soția dumneavoastră e stabilă acum, dar a pierdut mult sânge. Vom continua să o monitorizăm îndeaproape.
Un val de ușurare îl copleși pe Mihai, dar doar pentru o clipă. Știa că mai era ceva. Ceva în privirea doctorului, în felul în care își împreuna mâinile pe birou.
— Și… copilul? întrebă el, iar vocea i se frânse.
Medicul inspiră adânc.
— Băiețelul dumneavoastră s-a născut cu o malformație cardiacă severă. Este ceea ce numim tetralogie Fallot. Este o condiție complexă care afectează mai multe părți ale inimii.
Mihai simți cum podele începe să se clatine sub el.
— Dar va… va fi bine? Va trăi?
— În acest moment, este în secția de terapie intensivă neonatală. Facem tot posibilul, dar trebuie să înțelegeți că starea lui este critică. Va avea nevoie de intervenții chirurgicale, probabil multiple, pe măsură ce crește.
Doctorul continuă să vorbească, explicându-i termeni medicali, șanse de supraviețuire, planuri de tratament, dar Mihai auzea totul ca prin ceață. Tot ce putea gândi era: „Nu așa trebuia să fie.”
— Pot să-l văd? întrebă brusc, întrerupând explicațiile medicului.
Doctorul păru surprins, apoi încuviință încet.
— Da, dar trebuie să vă pregătesc. Este conectat la multe aparate, are tuburi și monitoare. S-ar putea să fie copleșitor.
— Vreau să-l văd, insistă Mihai, ridicându-se în picioare.
Călătoria până la secția de neonatologie păru interminabilă. Mihai urmă doctorul prin coridoare lungi, trecând pe lângă săli de naștere din care se auzeau plânsete de bebeluși sănătoși, strigăte de bucurie ale unor părinți fericiți. Fiecare sunet era ca o lovitură de cuțit.
În fața ușii secției, o asistentă îi întinse un halat steril, o mască și botoși.
— Trebuie să respectăm protocoalele de igienă, îi explică ea blând.
Cu mâini tremurânde, Mihai se îmbrăcă, simțindu-se ca un impostor. Ce fel de tată era el, care venea să-și vadă fiul fără flori, fără bucurie, fără nimic din ce își imaginase?
Secția de terapie intensivă neonatală era o lume aparte. Aparate sofisticate bipăiau ritmic, lumini colorate pâlpâiau pe monitoare complicate. Și pretutindeni, în incubatoare transparente, bebeluși minusculi luptau pentru viață.
Doctorul îl conduse spre un incubator din colțul îndepărtat al sălii.
— Aici este fiul dumneavoastră.
Mihai privi pentru prima dată chipul băiatului său. Era atât de mic, atât de fragil. Pielea lui, aproape translucidă, era străbătută de vene albăstrii. Un tub subțire îi intra în gură, altul în nas. Electrozi minusculi erau lipiți pe pieptul lui, monitorizând bătăile inimii defecte.
— Poate… poate să mă audă? șopti Mihai.
— Da, auzul este unul dintre primele simțuri care se dezvoltă. Îi va face bine să vă audă vocea.
Mihai se apropie de incubator, sprijinindu-și palmele pe suprafața rece a plexiglasului.
— Bună, micuțule, șopti el. Eu sunt… tatăl tău.
Un nod imens i se puse în gât. Nu se putea opri din plâns.
— Îmi pare rău că nu am flori. Nu știam… nu știam cum să te întâmpin. Dar promit că data viitoare voi aduce. Și jucării. Și tot ce vei avea nevoie.
Bătăile inimii copilului apăreau ca niște vârfuri pe monitor, neregulate, dar persistente. Lupătoare.
— Cum… cum se numește? întrebă asistenta care stătea în apropiere, notând ceva pe o fișă.
Mihai realiză că nici măcar nu știa. El și Ioana aleseseră câteva variante, dar nu se hotărâseră definitiv. Așteptau să vadă chipul băiețelului pentru a decide.
— Luca, răspunse el, amintindu-și preferința Ioanei. Numele lui este Luca.
— Un nume frumos, zâmbi asistenta. Înseamnă „lumină”.
„Lumină”, gândi Mihai. Da, acest copil era lumina lor, chiar și în aceste momente întunecate. Și pentru această lumină, va lupta cu orice preț.
— Pot rămâne cu el? întrebă Mihai.
— Desigur, răspunse doctorul. Există un fotoliu acolo. Dar și soția dumneavoastră va avea nevoie de dumneavoastră când își va reveni.
— Voi fi aici pentru amândoi, spuse Mihai hotărât.
Și pentru prima dată în acea zi, simți cum o forță nouă se naște în interiorul lui. Nu va fi un drum ușor, știa asta. Dar el va fi alături de fiul său la fiecare pas.
Asistenta se apropie de el și îi întinse ceva – o mănușă chirurgicală umplută cu apă caldă.
— Puneți asta în incubator, lângă el. Va simți căldura, ca și cum ar fi mâna dumneavoastră.
Mihai luă mănușa și o așeză ușor lângă micuțul Luca. Spre surprinderea lui, bebelușul mișcă ușor o mână, ca și cum ar fi încercat să atingă sursa de căldură.
— Luptă, șopti Mihai. Și noi vom lupta alături de tine.
În acea noapte, Mihai nu părăsi secția de neonatologie. Stătu lângă incubatorul fiului său, vorbindu-i încet, povestindu-i despre casa în care va crește, despre grădina în care vor planta împreună pomi, despre bunicii care abia așteaptă să-l cunoască.
Când zorii începură să se strecoare prin ferestrele înalte ale spitalului, o asistentă veni să-l anunțe că Ioana se trezise și întrebase de ei.
Cu inima bătând puternic, Mihai merse să-și întâlnească soția. Ea era palidă, slăbită, dar ochii ei căutau cu disperare răspunsuri.
— Copilul nostru? fu prima ei întrebare.
Mihai se așeză pe marginea patului și îi luă mâna într-a lui.
— Se luptă, Ioana. Are inima bolnavă, dar se luptă din răsputeri.
Și în timp ce-i explica tot ce aflase, Mihai realiză că, pentru prima dată de când intrase în acea maternitate, nu mai simțea frică. În locul ei, se născuse ceva nou: o hotărâre de fier, o dragoste necondiționată și o speranță care refuza să se stingă.
Nu, nu așa își imaginase Mihai întâlnirea cu fiul său. Dar viața rareori urmează scenariile pe care ni le imaginăm. Și uneori, cele mai profunde legături se formează tocmai în momentele cele mai dificile.
Pentru Luca, el va deveni tatăl de care acest copil are nevoie. Nu cel din fanteziile sale, ci cel real, prezent, luptător. Iar într-o zi, când Luca va fi suficient de mare pentru a înțelege, îi va povesti despre ziua în care s-au întâlnit pentru prima dată – ziua în care, deși nu avea flori în mâini, Mihai și-a deschis inima complet pentru fiul său.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.