Toți cei din sat credeau că tractoristul și-a nenorocit logodnica. A fost închis – dar când a ieșit din închisoare, TOȚI au pălit la față…
Satul a încremenit. Nimeni nu credea că această zi va veni. La început a părut doar un zvon – niște femei șopteau la piață, cum că cineva l-ar fi văzut pe drumul dinspre autogară. Dar în doar o oră, toată lumea știa.
Ion s-a întors. Mergea încet, fără să se ascundă și fără să privească în jur, ca și cum de mult se împăcase cu gândul că aici e urât. O geantă grea în mână, o haină ponosită, fața istovită, dar ochii… Ochii erau întunecați, ca noaptea dinaintea furtunii.
— O, Doamne… — șopti abia auzit Doina Florea, strângând mâna fiicei sale. — Asta ne mai lipsea…
Copiii au fugit în casele lor. Gospodinele închideau grăbite ușile, de parcă ar fi fost suficient pentru a se proteja de omul care petrecuse cincisprezece ani după gratii.
Și doar bătrânul Petre, stând pe banca de lângă magazin, nu și-a abătut privirea.
— Te-am așteptat, băiete, — spuse el, când Ion se apropie.
Acesta se opri. Pentru prima dată în toată ziua, cineva i se adresa nu cu frică, ci simplu – ca unui om.
— Mulțumesc, — răspunse Ion sec.
— N-ai pentru ce să mulțumești. Eu știu adevărul…
După aceste cuvinte au tresărit chiar și cei care stăteau departe. În toți acești ani, adevărul nu avusese importanță. Toți credeau doar ce voiau să creadă: tractoristul și-a nenorocit logodnica. Nimeni nu voia să audă nimic altceva.
Dar dacă Petre știa altceva…
Dacă toți acești ani satul trăise într-o minciună…
Dacă adevăratul vinovat nu fusese pedepsit…
Femeile și-au tras copiii de umeri, apropiindu-i de ele. Cineva chiar își făcu cruce.
Iar Ion doar inspiră adânc și spuse:
— Hai, Petre. Trebuie să văd ce-a mai rămas din casa mea.
Porni înainte, iar privirea lui alunecă peste oameni. Cei care cu o secundă în urmă stăteau ca împietriți, își fereau acum privirile unul câte unul.
Frica trecu pe uliță ca un vânt rău.
Pentru că dacă un nevinovat fusese închis…
Atunci adevăratul vinovat încă se afla pe undeva pe aici.
CONTINUAREA 👇
Drumul spre casa lui Ion era lung și plin de priviri ascunse după perdele. Bătrânul Petre păși alături de el, sprijinindu-se în baston, dar ținându-se drept.
— Ai putea să stai la mine până îți reparăm casa, propuse bătrânul.
Ion se opri și privi spre bătrân cu o umbră de surprindere.
— De ce m-ai ajuta?
— Pentru că merit o a doua șansă la fel ca tine, răspunse Petre. Am tăcut cincisprezece ani. E timpul să-mi iau povara de pe suflet.
Când ajunseră la vechea casă a lui Ion, acesta rămase nemișcat. Casa era aproape în ruină. Acoperișul căzuse parțial, iar natura recucerise ceea ce odată fusese o gospodărie îngrijită. Buruienile crescuseră peste tot, iar fântâna din curte era acoperită cu scânduri putrede.
— Am încercat să mai repar câte ceva, dar sunt bătrân, spuse Petre. Și nimeni altcineva din sat nu s-a atins de ea. Se temeau.
— De ce s-ar teme? întrebă Ion, pășind în curtea năpădită de buruieni.
— Pentru că știau. Undeva, în adâncul lor, toți știau că nu tu ai fost.
Ion lăsă geanta jos și privi spre casa copilăriei sale. Locul unde crescuse, unde visase, unde o ceruse de soție pe Maria. Maria, care acum era doar o amintire și o cruce în cimitirul satului.
— Cine a fost, Petre? întrebă el, fără să-și întoarcă privirea.
Bătrânul trase adânc aer în piept.
— Fiul primarului. Bogdan.
Ion închise ochii pentru o clipă, ca și cum ar fi simțit o lovitură fizică.
— Mereu am bănuit, dar nu aveam dovezi.
— Eu am văzut totul, Ion. În noaptea aceea, eram la marginea pădurii, strângeam vreascuri. L-am văzut pe Bogdan urmărind-o pe Maria când se întorcea de la magazin. Și…
— Destul, îl întrerupse Ion. Nu vreau să știu detaliile.
Petre își plecă privirea.
— Am vrut să mărturisesc la proces, dar primarul m-a amenințat. Mi-a spus că dacă scot o vorbă, nepoțica mea, care atunci avea doar șase ani, va avea probleme. Eram singurul care o creșteam…
Ion nu răspunse. Intră în casă, călcând cu grijă pe podeaua putrezită. Amintirile îl copleșiră. În această cameră, tatăl lui îl învățase să repare un motor. Aici, mama lui îi cânta când era mic. Iar acolo, în cerdac, o sărutase pentru prima dată pe Maria.
— Ai putea să o vinzi și să pleci, sugeră Petre. Nimeni nu te-ar condamna.
— Nu, răspunse Ion, revenind la realitate. Asta ar însemna că ei au câștigat.
Pe drum, un grup de copii se oprise și îi priveau curioși. Unul dintre ei, un băiat de vreo zece ani, se desprinse de grup și se apropie.
— Tu ești Ion? Cel care a stat la închisoare?
Înainte ca Ion să poată răspunde, o femeie se repezi din casă și își trase fiul înapoi.
— Alex! Vino imediat în casă!
Femeia își ridică privirea spre Ion, iar el o recunoscu imediat. Era Lidia, prietena Mariei din copilărie.
— Lidia, șopti el.
Ea îl privi un moment, cu o expresie complicată, apoi își coborî privirea.
— Vino, Alex, insistă ea, trăgându-și fiul spre casă.
— Dar mamă, vreau să-l cunosc pe…
— Nu acum! îl tăie ea scurt.
Când cei doi dispărură în casă, Petre oftă.
— E fiul Lidiei și al lui Bogdan. S-au căsătorit la un an după ce ai fost închis. Bogdan a preluat afacerea tatălui său și acum deține jumătate din sat.
Ion simți cum o furie rece îi cuprinde inima, dar o înăbuși repede.
— Nu contează acum. Trebuie să-mi refac casa.
În zilele următoare, Ion începu să lucreze la repararea casei. Muncea de dimineața până seara, singur, folosind doar uneltele vechi găsite în șopron. Oamenii din sat îl ocoleau în continuare, dar au început să apară semne mici de schimbare. Într-o dimineață, găsi un coș cu alimente la poartă. A doua zi, cineva îi aduse niște scânduri noi. Nimeni nu se arăta, nimeni nu vorbea cu el, dar aceste gesturi îi dădeau speranță.
Într-o seară, în timp ce Ion lucra la acoperiș, o mașină luxoasă se opri în fața casei sale. Din ea coborî un bărbat în costum scump. Bogdan.
— Am auzit că te-ai întors, spuse el, privind spre Ion.
Ion coborî scara și se apropie. Se priviră unul pe altul în tăcere.
— Ce vrei? întrebă în cele din urmă Ion.
— Să-ți fac o ofertă. Îți cumpăr casa și terenul. De trei ori prețul pieței. Poți să începi o viață nouă undeva departe.
— De ce ai face asta?
Bogdan zâmbi forțat.
— Dezvolt zona. Construiesc case noi.
— Și nu vrei să am eu o casă lângă proiectul tău?
— Ascultă, începu Bogdan, schimbându-și tonul. Au trecut cincisprezece ani. Ce s-a întâmplat a fost o tragedie, dar e în trecut. Ai făcut-o, ți-ai ispășit pedeapsa. Acum e timpul să mergi mai departe.
Ion făcu un pas înainte, iar Bogdan se retrase instinctiv.
— Eu nu am făcut nimic, spuse Ion încet. Știi asta foarte bine.
O privire de panică trecu peste fața lui Bogdan.
— Nu știu despre ce vorbești.
— Petre a văzut totul în noaptea aceea.
Bogdan păli vizibil.
— Bătrânul e senil. Nimeni nu-l va crede.
— Poate. Sau poate că acum, când nu mai are pe nimeni de protejat, va vorbi. Și poate că oamenii vor asculta.
Bogdan se uită în jur nervos, apoi își coborî vocea.
— Ce vrei, Ion? Bani? Îți dau cât vrei. Doar… pleacă de aici.
Ion se apropie și mai mult, până când fețele lor erau la doar câțiva centimetri distanță.
— Vreau adevărul. Și vreau să știi că nu voi pleca nicăieri. Aceasta este casa mea, și voi rămâne aici.
Seara următoare, în timp ce Ion lucra la repararea gardului, auzi pași apropiindu-se. Se întoarse și o văzu pe Lidia, stând la câțiva metri distanță, privind nervos în jur.
— Nu pot să stau mult, șopti ea. Alex doarme, și Bogdan e plecat la oraș.
— De ce ai venit? întrebă Ion, lăsând jos ciocanul.
— Pentru că nu mai pot trăi cu asta, spuse ea, și Ion observă că tremura. Am știut… întotdeauna am știut că nu tu ai fost. În noaptea aceea, Maria mi-a spus că se temea de Bogdan, că o urmărea, că îi făcea avansuri. Dar nu am spus nimic la proces. Mi-era frică de el, de tatăl lui, de puterea lor în sat.
Lidia începu să plângă încet.
— Iar apoi, când am rămas însărcinată cu Alex, Bogdan mi-a propus să ne căsătorim. Îmi oferea protecție, stabilitate… Am acceptat. Dar în fiecare noapte, mă gândesc la Maria. Și la tine.
Ion simți cum vechile răni se deschid din nou, dar rămase tăcut.
— De ce îmi spui toate astea acum? întrebă el în cele din urmă.
— Pentru că Bogdan e speriat. Aseară, după ce s-a întors de la tine, l-am auzit vorbind la telefon. Spunea ceva despre cum să te facă să dispari definitiv.
Cuvintele ei îl izbiră ca un pumn.
— Ai grijă, Ion, continuă ea. Nu subestima de ce e în stare.
După ce Lidia plecă, Ion rămase mult timp nemișcat, privind spre drumul principal al satului. În capătul lui se vedea casa impunătoare a lui Bogdan, cu luminile aprinse, ca o fortăreață a puterii și bogăției.
În noaptea aceea, o furtună violentă se abătu asupra satului. Ion stătea în casa lui parțial reparată, ascultând ploaia bătând în acoperișul provizoriu. Deodată, auzi un zgomot din curte. Ieși cu precauție, ținând în mână o lanternă.
În curtea lui stătea Alex, fiul Lidiei, ud până la piele.
— Ce faci aici? îl întrebă Ion, surprins.
— Am auzit ce a spus tata aseară, răspunse băiatul. A spus că va da foc casei tale în noaptea asta, când toți dorm. Am venit să te avertizez.
Ion simți cum i se strânge inima. Bogdan era dispus să meargă atât de departe?
— Mulțumesc, Alex. Dar acum trebuie să te duc înapoi acasă. E periculos afară.
— Nu! protestă băiatul. Nu vreau să mă întorc. Tata e mereu furios. Când bea, o lovește pe mama. Spune că e o nebună, că vorbește prea mult.
Ion își trecu mâna prin părul băiatului într-un gest instinctiv.
— Hai înăuntru să te usuci. Apoi vom decide ce e de făcut.
După ce îi dădu haine uscate, Ion stătu de vorbă cu Alex. Băiatul era inteligent și matur pentru vârsta lui. Îi spuse lui Ion cum tatăl său controlează tot satul, cum oamenii se tem de el, cum afacerile lui nu sunt mereu cinstite.
— De ce nu fugi cu mama? întrebă Ion.
— A încercat odată, când eram mai mic. Tata ne-a găsit și a fost și mai rău după aceea.
Conversația lor fu întreruptă de zgomotul unei mașini oprind brusc în fața casei. Prin fereastră, Ion văzu mașina lui Bogdan și două siluete coborând din ea.
— Stai aici, îi spuse lui Alex. Nu ieși indiferent ce auzi.
Ion ieși în pragul casei. Bogdan stătea acolo, ud de ploaie, cu fața contorsionată de furie. Lângă el era Lidia, cu ochiul vânăt și buza spartă.
— Unde e fiul meu? urlă Bogdan. Știu că e aici!
— Bogdan, te rog, încercă Lidia să-l calmeze.
— Taci! îi strigă el, împingând-o.
Ion făcu un pas înainte.
— Ajunge, Bogdan. Ți-ai bătut destul nevasta. Și ai făcut destul rău în acest sat.
— Tu nu-mi spui ce să fac! Cine crezi că ești? Un criminal care a stat la închisoare!
— Nu, Bogdan. Ești tu criminalul. Tu ai ucis-o pe Maria. Tu m-ai trimis la închisoare pentru crima ta.
Bogdan se repezi spre Ion, dar acesta era pregătit. Îl prinse de braț și îl imobiliză.
— Ascultă-mă bine, îi șopti Ion la ureche. Nu vreau răzbunare. Nu vreau să-ți iau locul sau banii. Vreau doar adevărul. Recunoaște ce ai făcut, și mă voi mulțumi cu atât.
— Niciodată! se zbătu Bogdan.
În acel moment, o lumină puternică îi orbi pe toți. Mașini de poliție se apropiau de casa lui Ion. Cineva sunase la autorități.
În haosul care urmă, Ion îl văzu pe Petre apropiindu-se, ținând-o de mână pe nepoata lui, acum o femeie adultă. Alături de ei erau mai mulți săteni.
— Ni s-a făcut frică să nu faci vreo prostie, Bogdan, spuse Petre. De asta am chemat poliția.
Bogdan încercă să scape, dar era prea târziu. Polițiștii îl înconjurară.
— Domnule Bogdan Vasilescu, spuse ofițerul. Sunteți acuzat de violență domestică și amenințări. Vă rog să ne însoțiți la secție.
— Nu puteți face asta! Eu conduc acest sat! strigă Bogdan.
În acel moment, Alex ieși din casă.
— Tata a recunoscut că a ucis-o pe Maria, spuse el cu voce tremurândă. L-am auzit când i-a spus mamei. A spus că nimeni nu-l va crede niciodată pe Ion.
O tăcere grea se așeză peste mulțime. Bogdan se prăbuși în genunchi, știind că totul se terminase.
În zilele care urmară, satul păru să se trezească dintr-un lung coșmar. Oamenii începură să vorbească deschis, mărturisind cum fuseseră amenințați sau cumpărați pentru a tăcea. Dosarul morții Mariei fu redeschis, iar Ion fu oficial exonerat.
Când primăvara veni peste sat, casa lui Ion era complet renovată. Nu o făcuse singur – întregul sat contribuise, ca un fel de ispășire colectivă.
În curtea proaspăt curățată, Ion plantă un prun, același soi pe care Maria îl iubise atât de mult.
— Crezi că ne va ierta vreodată? întrebă Petre, stând alături de Ion.
Ion privi spre cerul senin.
— Maria ar fi iertat. Ea credea întotdeauna în bunătatea oamenilor.
— Dar tu?
Ion zâmbi pentru prima dată după cincisprezece ani.
— Eu vreau doar să trăiesc, Petre. Să trăiesc viața pe care mi-a fost furată.
De pe prispă, Lidia și Alex îi priveau. După ce Bogdan fusese condamnat, ea rămăsese fără nimic – el ascunsese toate bunurile pe numele altora. Dar acum, măcar ea și Alex erau liberi.
— Pot să te ajut cu prunul? strigă Alex, alergând spre Ion.
— Sigur, răspunse Ion, arătându-i cum să taseze pământul în jurul rădăcinilor. Într-o zi, va face cele mai dulci prune din sat.
— Ca cele pe care le făcea mama ta? întrebă băiatul.
Ion se opri și îl privi surprins.
— De unde știi despre prunele mamei mele?
— Toată lumea știe, zâmbi Alex. Domnul Petre ne-a povestit. Spune că ar trebui să cunoaștem adevărata istorie a satului nostru.
Ion încuviință. Adevărul, oricât de dureros, era singurul care putea vindeca rănile adânci ale acestui sat.
Seara, când ultimele raze ale soarelui se reflectau în geamurile casei lui Ion, el stătea pe prispă, privind satul care începea să se vindece. Pentru prima dată în cincisprezece ani, simțea că aparține din nou acestui loc. Nu ca un străin temut, nu ca un criminal, ci ca un om care, în ciuda a tot ce i se întâmplase, găsise puterea de a ierta și de a merge mai departe.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.