Ploaia bătea în parbriz, transformând peisajul nocturn într-o cortină cenușie continuă. Ștergătoarele întindeau umezeala, dar asta nu ajuta prea mult. Alexandru strânse volanul în mod obișnuit și acceleră – nu putea întârzia la această comandă.
Șeful deja punea la cale un plan pentru a scăpa de el, iar orice greșeală putea deveni fatală.
Semaforul clipi galben, și Alexandru abia apucă să apese frâna când în fața mașinii sale apăru o femeie. Aproape că se aruncă sub roți!
— Ce, ai înnebunit de tot?! — izbucni el, când sări din mașină.
Femeia, însărcinată, se așeză greu pe bordură și izbucni în plâns. Ploaia îi cădea pe cap, îi întindea lacrimile pe obraji, făcându-i chipul să semene cu o umbră în întuneric.
Alexandru scrâșni din dinți. Nu avea nevoie de problemele altora. Era obișnuit să trăiască după reguli: termini tura, primești mărunțișul tău, te întorci acasă. Dar să lase această femeie aici nu era omenește.
— Urcă, unde mergi?
Ea își ridică ochii spre el, iar privirea aceea îl făcu să simtă un fior rece pe șira spinării. Părea că știe ceva ce Alexandru încă nu înțelegea.
— Nu am unde să merg… — răspunse ea.
Tot drumul a tăcut, doar își strângea mâinile împreunate pe burtă, ca și cum ar fi protejat copilul ei încă nenăscut. Iar când au ajuns la destinație, Alexandru auzi ceva ce-i făcu măruntaiele să se strângă într-un nod strâns:
— Sunt Ioana. Fostă deținută.
Degetele lui albiră pe volan. Asta-i tot ce-i mai lipsea.
A doua zi, a fost chemat la birou.
— Ei, eroul nostru, aduni oameni de pe stradă? — se strâmbă șeful. — Crezi că nu știu PE CINE ai dus?
Alexandru deschise gura, dar auzi verdictul:
— Adună-ți lucrurile și pleacă! IMEDIAT!
Totul s-a întâmplat atât de repede, încât nici nu a avut timp să-și revină. Fără serviciu, fără bani, fără explicații.
Dar a doua zi, în biroul parcului auto a intrat o mașină luxoasă! Și tot parcul auto se ruga literalmente pentru ceea ce s-a întâmplat
CONTINUAREA 👇
Alexandru părăsi clădirea parcului auto cu umerii aplecați. Ploaia continuă îi îngreuna și mai mult pașii. Întregul plan de viață se năruise în doar câteva minute. Apartamentul lui modest, facturile, împrumutul pentru mașină – toate acestea alergau prin mintea lui ca niște fantome amenințătoare.
„De ce am oprit? De ce nu am trecut pur și simplu mai departe?” se întreba, deși în adâncul sufletului știa răspunsul.
Acasă îl aștepta un apartament rece și gol, cu urme de igrasie pe pereți. Alexandru se prăbuși pe canapeaua veche și își acoperi fața cu mâinile.
Telefonul lui sună – era Mircea, colegul său.
— Ce s-a întâmplat, frate? De ce te-a dat afară Vochin?
— Am luat o femeie de pe stradă. Se pare că era fostă deținută.
Mircea fluieră lung.
— Știi cât e de paranoic șeful după ce au jefuit doi dintre taximetriști luna trecută. Nu mai acceptă niciun fel de risc.
Alexandru închise ochii.
— Nu puteam s-o las acolo, Mircea. Era însărcinată și ploua…
— Mereu ai fost prea bun pentru meseria asta, râse Mircea fără veselie. Uite, vorbesc eu cu un prieten care are nevoie de șofer. E mai puțin decât faci acum, dar e ceva, până găsești altceva.
În dimineața următoare, Alexandru se trezi devreme, cu un gol în stomac ce nu avea nimic de-a face cu foamea. Se îmbrăcă și ieși să caute de lucru. Dar pentru cineva cu doar opt clase și fără altă experiență în afară de taximetrie, opțiunile erau limitate. Până la prânz, fusese refuzat de cinci locuri diferite.
Pe la ora trei, când stătea pe o bancă în parc încercând să-și numere ultimii bani, telefonul său sună din nou. Era un număr necunoscut.
— Alexandru Dumitru? întrebă o voce gravă.
— Da, răspunse el precaut.
— Sunt Victor Stănescu, avocat. Am nevoie să discutăm urgent. Vă pot întâlni la cafeneaua din colțul Bulevardului Unirii în treizeci de minute?
Alexandru nu înțelegea nimic, dar nu avea nimic de pierdut.
Avocatul era un bărbat la vreo cincizeci de ani, îmbrăcat impecabil, cu un aer de autoritate care părea să facă aerul din jur să vibreze.
— Domnule Dumitru, reprezint familia Ionescu. Mai exact, pe Ioana Ionescu.
Alexandru simți cum i se strânge stomacul.
— Femeia de ieri…
— Exact, confirmă avocatul. Doamna Ionescu mi-a povestit despre ajutorul dumneavoastră. Înțeleg că v-a creat probleme.
Alexandru ridică din umeri.
— Am fost concediat, dar nu e vina ei.
Avocatul zâmbi ușor.
— Poate vă interesează să știți cine este doamna Ionescu.
Și apoi începu să-i povestească.
Ioana Ionescu provenea dintr-o familie înstărită, proprietara uneia dintre cele mai mari companii de import-export din țară. Cu șapte ani în urmă, fusese acuzată de fraudă într-un dosar fabricat de un partener de afaceri care dorea să preia compania. După un proces controversat, fusese condamnată la opt ani de închisoare. După cinci ani, cazul fusese rejudecat, iar Ioana fusese găsită nevinovată.
În timpul detenției, soțul ei divorțase de ea și preluase controlul companiei. Când a ieșit din închisoare, Ioana era însărcinată – o relație cu un gardian care îi oferise sprijin – și fără nimic. Fostul soț o amenințase că dacă încearcă să-și revendice partea din companie, va face tot posibilul să îi ia copilul la naștere.
— În seara în care ați întâlnit-o, tocmai ieșise de la o întâlnire cu fostul soț. El a amenințat-o din nou și a lăsat-o acolo, în ploaie. Dumneavoastră ați fost singurul care s-a oprit să o ajute.
Alexandru ascultă povestea în tăcere, simțind cum o furie surdă îi crește în piept. Cum putea cineva să trateze așa o femeie însărcinată?
— Bun, dar ce legătură are asta cu mine acum? întrebă el când avocatul termină.
— Familia Ionescu nu uită niciodată un serviciu. Doamna Ioana dorește să vă ofere un post de șofer personal.
Alexandru clipi de câteva ori, nevenindu-i să creadă.
— Un post de… ce?
— Șofer personal. Cu salariu triplu față de ce aveați la compania de taxi. Plus cazare în aripa pentru personal a vilei familiei.
A doua zi, un Mercedes S-Class condus de Alexandru opri în fața sediului parcului auto. Directorul Vochin, care tocmai ieșea să-și aprindă o țigară, rămase cu gura căscată când îl văzu pe fostul său angajat coborând din mașina luxoasă, îmbrăcat într-un costum impecabil.
Din mașină coborî și o femeie elegantă, vizibil însărcinată. Ioana Ionescu în persoană.
— Domnul Vochin? întrebă ea cu o voce clară.
— D-da, bâigui directorul.
— Sunt proprietara Ionescu Trading. Am înțeles că sunteți interesați de un contract de transport pentru compania noastră.
Vochin se înecă cu fumul de țigară. Ionescu Trading era una dintre cele mai mari companii din țară. Un contract cu ei ar fi salvat parcul auto de la falimentul care îl pândea de luni bune.
— Desigur, doamnă Ionescu, suntem foarte interesați!
— Excelent. Alexandru, fostul dumneavoastră angajat și actualul meu șofer personal, va superviza implementarea contractului.
Vestea se răspândi ca focul prin parcul auto. Vochin, palid la față, adună toți șoferii într-o ședință de urgență.
— De astăzi, Alexandru Dumitru va fi coordonatorul nostru pentru contractul cu Ionescu Trading. Orice cerere a lui este prioritară!
În colțul sălii, Mircea șopti către un coleg:
— Îți amintești când l-a concediat Vochin pe Alexandru pentru că a ajutat o femeie însărcinată? Ei bine, acea femeie era Ioana Ionescu!
În săptămânile următoare, viața lui Alexandru se transformă radical. Din apartamentul micuț se mută într-o cameră spațioasă din aripa de personal a vilei Ionescu, cu vedere către grădină. Ioana se dovedea a fi nu doar o șefă bună, ci și o femeie cu o putere interioară remarcabilă.
Într-o seară, după ce o adusese de la o consultație medicală, Ioana îl invită la o ceașcă de ceai pe terasa vilei.
— Știi, Alexandru, oamenii care te ajută când nu ai nimic de oferit sunt cei mai rari în lume, spuse ea, privind în zare. În închisoare am învățat să recunosc oamenii buni. Sunt ca luminile rare într-un întuneric dens.
Alexandru zâmbi ușor.
— Nu am făcut nimic special. Oricine ar fi făcut la fel.
— Nu, zâmbi ea trist. Nu oricine. De fapt, nimeni altcineva nu s-a oprit în acea noapte. Am stat acolo aproape o oră, în ploaie.
Contractul cu parcul auto salva afacerea lui Vochin, dar venea cu condiții stricte. Toți șoferii trebuiau să urmeze cursuri de conduită defensivă și de prim ajutor. Fiecare mașină trebuia echipată cu un kit de urgență pentru femei însărcinate.
Când Ioana anunță aceste condiții în fața lui Vochin și a șoferilor săi, mulți se întrebau de ce. Dar Alexandru știa. Ea se asigura că nicio altă femeie nu va mai sta în ploaie, fără ajutor.
La două luni după acea noapte ploioasă, pe 15 septembrie, Ioana aduse pe lume un băiat sănătos, pe care îl numi Adrian. Spre surprinderea tuturor, îl rugă pe Alexandru să fie nașul copilului.
La botez, când preotul întrebă ce nume va purta copilul, Alexandru răspunse clar:
— Adrian Alexandru Ionescu.
Ioana îi zâmbi cu ochii plini de lacrimi.
Într-un colț al bisericii, directorul Vochin și foștii colegi ai lui Alexandru își făceau cruci, murmurând rugăciuni de mulțumire pentru contractul care le salvase locurile de muncă și pentru lecția pe care o învățaseră: uneori, binele făcut fără să aștepți răsplată se întoarce înzecit.
Iar Alexandru, ținând în brațe pe micuțul Adrian Alexandru, își amintea de noaptea ploioasă când aproape trecuse mai departe. Uneori, cele mai importante decizii din viața noastră sunt cele pe care le luăm într-o fracțiune de secundă, când alegem să ne oprim și să ajutăm pe cineva care nu are nimic de oferit în schimb.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.