Simțea ușurare că în sfârșit ajunsese acasă, dar în același timp îl cuprinsese o neliniște apăsătoare.
Nu putea să nu se gândească că ceva nu era în regulă între fiica lui și Ioana. Totuși, a încercat să alunge aceste gânduri. Intrând în casă, și-a dat jos geaca și a pășit în sufragerie, unde a văzut-o pe Ana stând pe canapea cu o carte în mână.
Fetița și-a ridicat privirea și a alergat spre el. „Tati, mi-a fost atât de dor de tine!” a exclamat ea, îmbrățișându-l strâns. Radu a cuprins-o în brațe, simțindu-i căldura și bucuria sinceră.
„Și mie mi-a fost dor de tine, micuțo,” a spus el, mângâindu-i ușor părul. „Unde e Ioana?” Ana a dat ochii peste cap, oftând obosită. „Probabil că încă doarme.”
A spus ea cu o iritare evidentă în voce. „Perfect,” a răspuns Radu, aplecându-se spre fiica lui cu un zâmbet. „Atunci avem timp să vorbim între patru ochi.”
A luat-o de mână și s-au îndreptat spre camera ei. Ca întotdeauna, Radu era pregătit să-și susțină fiica, să discute cu ea, să afle ce o preocupa. Când au ajuns în cameră, a închis ușa și, zâmbind, a scos din buzunar o cutiuță mică.
„Asta e pentru tine,” a spus el, întinzându-i-o. Ana a luat cutiuța cu curiozitate și, deschizând-o, a descoperit o brățară frumoasă cu pietre strălucitoare. A oftat de încântare.
„Am ales-o pe cea mai frumoasă,” a zis Radu, bucurându-se de reacția ei. „Tăticule, mulțumesc!” l-a îmbrățișat fetița, aproape sărind de fericire. „Ce frumoasă e!” Radu a simțit cum inima i se umple de căldură văzând bucuria fiicei sale.
O privea cum proba brățara, ridicându-și mâinile să vadă cum strălucește în lumină. Dar apoi ceva în ochii ei s-a schimbat. Ana a devenit brusc mai serioasă.
Radu a simțit că venise momentul pentru discuția care se pregătea de mult. S-a așezat pe pat și a invitat-o să i se alăture. „Ana,” a început el, ridicând o sprânceană.
„De ce n-ai mai mers la școală în ultimele zile? Am stabilit că vei învăța. Știi cât de important e asta!” Ana și-a plecat capul, iar fața ei s-a întristat. Își freca brățara nervoasă.
„Nu-mi place când pleci și mă duce Ioana!” a mărturisit ea, abia stăpânindu-și lacrimile. „Vreau să fii lângă mine!” Radu a simțit o strângere de inimă. Știa că Ana suferea din cauza plecărilor lui frecvente, dar nu bănuia că asta îi afecta atât de mult starea.
„Dar înțelegi că e munca mea și nu pot altfel,” a încercat el să explice, făcând o pauză. „Înțelegi, micuțo?” Ana a dat din cap fără să-și ridice privirea. „Înțeleg,” a murmurat ea, vocea abia auzindu-se.
„Promit că n-o să mai fac așa.” Radu a simțit o ușurare, dar îndoielile nu-l lăsau în pace. Și-a tras fiica în brațe.
„Perfect,” a spus el, strângând-o la piept. „Pentru că peste câteva zile va trebui să plec din nou. Dar tu vei fi puternică, nu-i așa?” „Din nou?” a spus Ana dezamăgită, lăsându-și capul în jos.
„Da,” a răspuns el cu un oftat greu. „Știu că e greu, dar ești puternică, te vei descurca!” Ana a tăcut, dar apoi s-a întors brusc spre tatăl ei și a șoptit: „Tati, când pleci, mama cea nouă îmi dă iar medicamente. Salvează-mă!”
Radu a încremenit. Cuvintele ei l-au lovit ca un fulger. A rămas câteva secunde descumpănit, nevenindu-i să creadă ce auzise. „Ce ai spus?” Vocea lui a devenit gravă și tensionată. Ana s-a retras și și-a plecat din nou capul, ca și cum s-ar fi temut că spusese ceva greșit. „Nimic,” a șoptit ea, ferindu-și privirea.
Dar Radu știa că nu era doar o vorbă. În mintea lui, piesele puzzle-ului începeau să se așeze. Nu știa exact ce se petrecea între soția lui și fiica sa, dar acum, după ce auzise asta, era hotărât să afle adevărul.
—
Continuarea
A doua zi, Radu a pretins că trebuie să plece într-o scurtă călătorie de afaceri. A anunțat-o pe Ioana dimineața, la micul dejun.
„Trebuie să plec două zile la Brașov,” a spus el, studiindu-i atent reacția. „E o problemă cu un client important și trebuie să fiu acolo.”
Ioana și-a ridicat privirea din telefon și a zâmbit. „Sigur, dragul meu. Eu și Ana ne descurcăm perfect, ca de obicei.”
Radu a observat cum Ana, care stătea tăcută la masă, s-a crispat la auzul acestor cuvinte. Fetița și-a plecat ochii spre farfurie, refuzând să mănânce.
„Ana, nu fi supărată,” a spus Ioana cu o voce dulce, dar falsă. „O să avem iar timp doar pentru noi două. Va fi distractiv, nu-i așa?”
Ana a dat din cap fără vlagă, iar Radu a simțit cum i se rupe sufletul văzând teama din ochii fiicei sale.
După micul dejun, și-a pregătit bagajul și și-a luat rămas-bun de la amândouă. Când a îmbrățișat-o pe Ana, ea s-a agățat de el cu disperare.
„Te rog, nu pleca,” a șoptit ea, dar Radu i-a mângâiat părul și i-a murmurat: „Ai încredere în mine. Voi fi aproape.”
A ieșit din casă, s-a urcat în mașină și a condus până la capătul străzii. Apoi a parcat într-un loc ascuns și a așteptat. După o oră, a văzut mașina Ioanei ieșind din curte. Ana era pe bancheta din spate, privind pierdută pe geam.
Radu le-a urmărit de la distanță până la școala Anei. A văzut cum Ioana o conduce pe fiica sa la poartă, apoi se întoarce la mașină. Dar, spre surprinderea lui, Ioana n-a plecat acasă, ci a rămas în parcare.
La prânz, Ioana s-a dus iar la școală și a vorbit cu cineva de la secretariat. Câteva minute mai târziu, Ana a apărut, iar Ioana a dus-o la mașină. Nedumerit, Radu le-a urmărit din nou. De ce o luase Ioana pe Ana de la școală așa devreme?
Când au ajuns acasă, Radu a așteptat o jumătate de oră, apoi s-a apropiat discret de casă. A intrat pe poarta din spate a grădinii, fără zgomot. Ferestrele erau întredeschise din cauza căldurii, așa că a putut auzi ce se petrecea înăuntru.
„Ana, hai să mănânci ceva și apoi să-ți iei medicamentul,” a spus vocea Ioanei.
„Nu mi-e foame și nu vreau medicamentul,” a răspuns Ana slab. „Mă face să mă simt rău și să dorm tot timpul.”
„Nu fi ridicolă,” a replicat Ioana, iar Radu a fost șocat de răceala din tonul ei, atât de diferit de cel dulce pe care îl folosea în preajma lui. „Doctorul a zis că trebuie să le iei pentru anxietatea ta.”
„Nu sunt anxioasă,” a protestat Ana. „Și tata nu știe de niciun doctor.”
S-a auzit un zgomot de scaun tras brusc și pași grăbiți. Radu s-a apropiat de fereastra bucătăriei și a privit înăuntru. Ioana ținea o cutie de pastile și un pahar cu apă.
„Ana, nu mă face să te oblig,” a spus ea, cu o notă amenințătoare în voce. „Știi ce pățești când nu ești cuminte.”
Radu a văzut cum fiica sa, cu ochii înlăcrimați, ia tremurând pastila pe care Ioana i-o întindea.
„Ce e asta?” a întrebat el, năvălind pe ușa bucătăriei.
Ioana a tresărit atât de tare încât a scăpat cutia de pastile pe jos. Ana a alergat spre tatăl ei, agățându-se de piciorul lui.
„Radu! Ce… ce mai cauți aici? Credeam că ești la Brașov,” a îngăimat Ioana, apucându-se să adune pastilele.
„Ce-i dai fiicei mele?” a întrebat el din nou, ridicând-o pe Ana în brațe.
„Sunt doar vitamine și un calmant ușor pentru neliniștea ei,” a spus Ioana, încercând să pară calmă. „Știi cât de agitată e. Doctorul pediatru le-a recomandat.”
„Care doctor? Când a fost Ana la doctor fără să știu?”
„Săptămâna trecută, cât ai fost plecat. N-am vrut să te îngrijorez cu fleacuri.”
Radu a pus-o pe Ana jos și i-a șoptit să meargă în camera ei. După ce fetița a plecat, s-a apropiat de masă, a luat cutia de pastile și a citit eticheta.
„Asta nu e calmant pentru copii,” a spus el, simțind furia crescând. „E un sedativ puternic, pentru adulți cu insomnii grave. De unde ai asta?”
Ioana și-a pierdut cumpătul. „Bine, vrei adevărul? Fetița ta e imposibilă! Plânge mereu după tine, face crize, refuză școala. Am încercat tot, dar nimic nu merge. Pastilele astea sunt singurele care o liniștesc.”
„Îți sedezi fiica în loc să vorbești cu ea? În loc să-mi spui că are probleme?”
„Am încercat să vorbesc! Dar mă urăște! Nu vrea o mamă nouă, te vrea doar pe tine mereu. Tu ești plecat, iar eu trebuie să mă descurc cum pot!”
Radu a înțeles atunci gravitatea situației. Nu era doar o neînțelegere – era abuz. Ioana își droga fiica pentru a o face „mai ușor de gestionat” în absența lui.
„Ia-ți lucrurile și pleacă din casa mea,” a spus el cu voce joasă și amenințătoare. „Ai o oră.”
„Nu poți să mă dai afară așa! Sunt soția ta!”
„Nu pentru mult timp. Dacă nu pleci, chem poliția și depun plângere pentru abuz asupra unui minor. Ai drogat un copil, Ioana. Îți dai seama ce înseamnă asta?”
Ioana l-a privit șocată, realizând că nu mai avea scăpare. Fără să mai spună nimic, s-a dus să-și facă bagajele.
Radu a urcat în camera Anei. A găsit-o ghemuită pe pat, ținând brățara ca pe un talisman.
„A plecat?” a întrebat fetița cu voce mică.
„Va pleca în curând,” a răspuns Radu, așezându-se lângă ea și luând-o în brațe. „Îmi pare atât de rău, puiule. N-am știut… N-am văzut…”
„Nu e vina ta, tati,” a spus Ana, sprijinindu-și capul pe umărul lui. „Era mereu diferită când nu erai acasă.”
„De ce nu mi-ai spus mai devreme?”
„Am încercat, dar mi-a zis că te vei supăra și mă vei trimite la internat. Apoi îmi dădea pastilele și adormeam…”
Radu a simțit lacrimi de furie și vinovăție. Cum de fusese atât de orb?
„Îți promit că nu se va mai întâmpla,” a spus el, strângând-o tare. „De acum, vom fi doar noi doi. Voi fi mai atent, promit.”
„Nu vei mai pleca atât de des?”
„Voi încerca să călătoresc mai puțin. Când va trebui să plec, vei sta cu bunica, nu cu străini. Și vom vorbi în fiecare seară pe video, să te văd și să știu că ești bine.”
Ana a zâmbit pentru prima oară în acea zi. „Promit să merg la școală zilnic.”
„Știu că vei merge.”
Au rămas îmbrățișați până au auzit ușa trântindu-se. Ioana plecase.
—
În săptămânile următoare, Radu a făcut schimbări majore. A angajat un avocat pentru divorț, a negociat cu șefii să reducă deplasările și a programat terapie pentru Ana, să o ajute să treacă peste trauma suferită.
Dar cel mai important, și-a făcut timp pentru fiica lui. Serile de povești au redevenit tradiție. În weekend-uri mergeau în excursii, vizitau muzee sau petreceau timp acasă, gătind sau urmărind filme.
Treptat, Ana a redevenit fetița veselă și energică de odinioară. Notele i s-au îmbunătățit, a reluat activitățile extrașcolare și și-a regăsit prietenii.
Într-o seară, punând-o la culcare, Ana l-a privit cu ochii ei mari și sinceri.
„Tati, crezi că voi avea vreodată o mamă adevărată?”
Radu a fost surprins. „Ce vrei să spui, puiule? Ai avut o mamă, dar ne-a părăsit când erai mică.”
„Știu. Dar poate într-o zi vei găsi pe cineva care să ne iubească pe amândoi. Cineva ca tine.”
Radu a zâmbit, mângâindu-i părul. „Poate într-o zi. Dar nu ne grăbim. Acum suntem bine, nu-i așa? Noi doi împotriva lumii.”
Ana a dat din cap, zâmbind somnoroasă. „Noi doi împotriva lumii.”
În acea noapte, privindu-și fiica dormind liniștită, Radu a realizat că experiența dureroasă îi unise mai mult ca niciodată. Deși viitorul nu era clar, știa un lucru: nu va mai lăsa pe nimeni să-i rănească fetița.
A promis în tăcere să fie tatăl de care Ana avea nevoie – prezent, atent și protector al inocenței ei. Căci, până la urmă, nu există adăpost mai sigur pentru un copil decât inima unui părinte care îl iubește necondiționat.