Aceasta este Pufulița.
Nu e doar o găină. E găina lui.
În fiecare dimineață înainte de școală, aleargă afară desculț—chiar și pe frig—ca s-o găsească. Vorbește cu ea de parcă ar fi o colegă de clasă, îi povestește despre testele de ortografie și ce crede el că sunt făcuți norii. Ea îl urmează ca un câine. Așteaptă lângă verandă până când se întoarce acasă.
La început ni s-a părut drăguț. Apoi ne-am dat seama că era mai mult de atât.
După ce mama lui a plecat anul trecut, a devenit tăcut. Nu mai zâmbea ca înainte. Nici măcar nu se atingea de clătitele lui, și acestea erau sfinte pentru el odată. Dar apoi Pufulița a început să se învârtă prin preajmă—acest puf stângaci și galben care a rătăcit în curtea noastră de cine știe unde.
Și ceva s-a potrivit.
A zâmbit din nou. A început să mănânce. Să doarmă. Să râdă. Toate datorită acestei păsări caraghioase.
Ieri, Pufulița a dispărut.
Am căutat peste tot. În coteț, prin pădure, pe marginea drumului. Nicio pană, nicio urmă, nimic. A plâns până a adormit cu fotografia ei strânsă în pumnișorul lui.
Și apoi în această dimineață, iată-o.
Stătea pur și simplu în fața casei de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Puțin murdară. O zgârietură pe cioc. Dar vie.
A luat-o în brațe, cu ochii strâns închiși ca și cum i-ar fi fost frică să nu dispară din nou. Nu-i dădea drumul. Nici pentru micul dejun, nici pentru școală, nici pentru nimic.
Și în timp ce stăteam acolo privindu-l, am observat ceva legat de piciorul ei.
O panglică roșie micuță. Deșirată la margini.
Și o etichetă pe care n-o văzusem înainte.
Pe ea scria:
CONTINUAREA 👇
„Mulțumesc că ai avut grijă de ea.”
Am simțit un fior rece pe șira spinării. Am luat eticheta din mâna lui Mihai, care era prea ocupat să-și îmbrățișeze găina ca să observe ce făceam. Literele erau mici, îngrijite, și parcă familiare. Am răsucit bucățica de hârtie între degete, căutând alte indicii.
„Cine ar fi…?” am șoptit pentru mine însumi.
Mihai a ridicat privirea, cu ochii aceia mari și albaștri care păreau mereu că știu mai multe decât ar trebui.
„Tati, Pufulița a fost într-o aventură! Mi-a povestit tot.”
Am înghițit în sec. „Ah da? Și ce ți-a spus?”
„A spus că a întâlnit o doamnă care semăna cu mama. Avea părul la fel.” Vocea lui Mihai era atât de plină de convingere încât pentru o clipă am simțit că mă clatin.
„Mihai…” am început, neștiind ce să spun. Soția mea, Laura, plecase acum un an. Fără explicații, fără scrisori, doar un bilet scurt: „Îmi pare rău, nu pot continua așa.” Telefonul deconectat. Profil de Facebook șters. Dispărută ca și cum n-ar fi existat niciodată.
Mihai s-a ridicat, ținând Pufulița strâns la piept. „Găina mea s-a întors, tati. Mama o să se întoarcă și ea.”
„Mihai, știi că nu așa funcționează…”
Dar el deja alerga spre casă, cu Pufulița cloncănind moale sub brațul lui. Am rămas în curte, cu eticheta încă în mână, și o întrebare care mă ardea: cine găsise găina și, mai important, de ce simțeam că știam răspunsul?
Acea zi a trecut lent. Mihai a refuzat să meargă la școală, insistând că Pufulița avea nevoie de el. N-am avut inima să-l forțez. În schimb, am sunat la școală și am inventat o scuză despre o răceală. Apoi l-am privit cum stă cu găina în brațe pe verandă, povestindu-i tot ce făcuse în ziua precedentă.
Seara, după ce Mihai a adormit în sfârșit, am pus Pufulița în coteț și am revenit în bucătărie. Am scos eticheta din buzunar și am examinat-o din nou sub lumina mai puternică. Și atunci am văzut-o – mici urme de ruj la marginea hârtiei. Rujul roșu-închis pe care Laura îl purta întotdeauna.
Am simțit cum inima îmi bubuie în piept. Ea era aici? În oraș? După un an de tăcere completă? De ce ar lua găina lui Mihai doar pentru a o returna cu o notă enigmatică?
Am ieșit pe verandă, privind în întuneric. Casa noastră era izolată, la marginea unui sat mic, cu pădurea începând la doar câteva sute de metri de curte. O lumină slabă pâlpâia printre copaci? Sau era doar imaginația mea?
„Laura?” am șoptit în întuneric. Niciun răspuns.
În noaptea aceea n-am dormit. Am stat treaz, ascultând orice zgomot, privind pe fereastră la fiecare umbră. Dimineața m-a găsit cu cearcăne adânci și o decizie luată: trebuia să aflu adevărul.
După ce l-am dus pe Mihai la școală – de data asta a mers, deși a protestat că Pufulița va fi singură – m-am întors și am început investigația. Am legat un fir de ață fin de piciorul Pufuliței și am lăsat-o liberă să se plimbe. Dacă cineva o va lua din nou, ața va lăsa o urmă.
Ziua a trecut fără incidente. Pufulița a ciugulit prin curte, s-a odihnit la umbra copacilor, și a așteptat cuminte întoarcerea lui Mihai. Când băiatul s-a întors de la școală, a zburat practic spre el, bătând din aripi entuziasmată.
„Vezi, tati? Știa că mă întorc!” a râs Mihai, îmbrățișând-o.
Am zâmbit, dar mintea mea era în altă parte. În seara aceea, după ce Mihai a adormit, am verificat din nou ața. Era intactă. Nicio mișcare suspectă. Am oftat, amestec de ușurare și dezamăgire.
Și totuși, în noaptea aceea, am fost trezit de un zgomot ușor. Ca un foșnet. Am deschis ochii în întuneric, ascultând. Nimic. Apoi din nou – un scârțâit subtil al podelei de lemn. Cineva era în casă.
M-am ridicat încet, inima bătându-mi cu putere. Am luat telefonul și lanterna de lângă pat. Pașii mei erau lenți, calculați, în timp ce mă apropiam de ușa dormitorului. Am deschis-o ușor, privind pe holul întunecat.
O umbră s-a mișcat la capătul holului, îndreptându-se spre camera lui Mihai. Am simțit un val de panică și protecție paternă. Am aprins lanterna.
„Stai!” am strigat, îndreptând fasciculul de lumină.
Umbra s-a oprit, încremenită. În lumina lanternei, am văzut spatele unei femei cu păr lung, întunecat. Exact ca Laura. S-a întors încet, și pentru o secundă, am crezut că este ea.
Dar nu era. Era sora ei, Ioana.
„Ce dracu faci aici?” am șoptit furios, încercând să nu-l trezesc pe Mihai.
Ioana a părut surprinsă, apoi vinovată. „Andrei… Eu…”
„Tu ai luat găina?”
A dat din cap, privirea în pământ.
„De ce?” am întrebat, coborând lanterna.
„Laura mi-a cerut,” a șoptit ea.
Am simțit că mă clatin. „Laura? Unde e? De ce nu vine ea însăși?”
Ioana și-a mușcat buza. „Nu poate. Nu încă. Dar vrea să știe că Mihai e bine.”
„Bine?” am repetat, nevenindu-mi să cred. „A dispărut un an întreg fără nicio explicație, și acum vrea să știe dacă fiul ei e bine? De ce nu întreabă ea însăși?”
„E complicat, Andrei.”
„Atunci simplifică pentru mine,” am spus, cu o voce care tremura de furie reținută.
Ioana a oftat adânc. „Laura a avut… probleme. Probleme serioase. Depresie. Atacuri de panică. Lucruri pe care le-a ascuns de tine. Nu voia să te împovăreze. Și apoi a devenit mai rău. Mult mai rău.”
Am simțit cum furia mea se transformă încet în confuzie, apoi în îngrijorare. „Unde e acum?”
„La o clinică, la 50 de kilometri de aici. A fost internată acolo aproape tot anul.”
„De ce nu mi-a spus? De ce nu mi-ai spus tu?”
„A insistat că e mai bine așa. Că tu și Mihai veți merge mai departe fără ea. Dar apoi… a început să se simtă mai bine. Și a vrut să știe cum sunteți.”
Am închis ochii o clipă, procesând. „Deci a luat găina ca să…”
„Ca să vadă cât de atașat era Mihai de ea. Să vadă dacă… dacă ați uitat-o.”
Am simțit un nod în gât. „Mihai nu a uitat-o nici o secundă. Și nici eu.”
Ioana s-a apropiat, punându-mi o mână pe braț. „Laura vrea să vă vadă. E aproape pregătită. Dar are nevoie să știe că o veți accepta înapoi.”
Am privit spre ușa închisă a camerei lui Mihai, gândindu-mă la băiețelul care dormea dincolo de ea, care își îmbrățișa găina în fiecare zi pentru că era singurul lucru care-i aducea bucurie după ce mama lui dispăruse.
„Vreau s-o văd,” am spus în cele din urmă. „Și Mihai trebuie s-o vadă. Dar nu așa. Nu cu secrete și găini furate.”
Ioana a dat din cap. „Mâine. Te duc eu.”
În dimineața următoare, i-am spus lui Mihai că aveam o surpriză pentru el. Nu i-am spus ce era, doar că Pufulița putea veni cu noi. Ochii lui s-au luminat, și pentru prima dată în mult timp, a fost nerăbdător să termine micul dejun.
Am urmat mașina Ioanei pe drumuri de țară, prin pădure, până la o clădire albă, înconjurată de grădini frumoase. Mihai stătea în spate, ținând Pufulița pe genunchi, cântându-i încet.
Când am oprit, el a privit confuz pe fereastră. „Ce e locul ăsta, tati?”
„Un loc unde oamenii se duc să se facă bine,” am răspuns simplu. „Și cineva care te iubește foarte mult te așteaptă înăuntru.”
Am coborât din mașină și am luat-o pe aleea principală, Mihai ținând Pufulița sub un braț și mâna mea cu cealaltă mână. La capătul aleii, pe o bancă sub un stejar bătrân, stătea o femeie cu păr lung, întunecat, privind în jos.
Mihai s-a oprit brusc, strângându-mi mâna atât de tare încât aproape m-a durut.
„Mami?” a șoptit el, atât de încet încât abia l-am auzit.
Laura și-a ridicat privirea, și ochii ei s-au umplut instantaneu de lacrimi. S-a ridicat tremurând, întinzând mâinile spre noi, dar nedeplasându-se, de parcă îi era frică să facă vreun pas.
Pentru o secundă, nimeni nu s-a mișcat. Apoi Pufulița a scos un cotcodac sonor, aproape ca și cum ar fi dat aprobarea ei. Și Mihai a alergat, cu găina sub braț, direct în brațele mamei sale.
Iar eu am rămas în urmă, privind cum soția mea îl ținea strâns pe fiul nostru, amândoi plângând, cu o găină prinsă între ei, cloncănind ca și cum ar fi înțeles exact cât de important era momentul acela.
Și poate că înțelegea.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.