…Prin crăpătura ușii, Liza auzea pașii grei din scară. Inima începu să-i bată mai repede, dar ea continua să șteargă praful de pe rafturile cu cărți, prefăcându-se că nu observă nimic. După o clipă, soneria ușii sună insistent.
— Liza, deschide, sunt eu, Anton, — se auzi vocea familiară.
Ea încremeni. Simți o înțepătură în piept din cauza emoțiilor copleșitoare — un amestec de furie, resentiment și… curiozitate neîncetată. Ce caută el aici? Și de ce intră din nou în viața ei? Liza respiră adânc, se apropie de ușă și, fără să stea pe gânduri, o deschise. În fața ei stătea Anton cu o valiză în mână. Fața lui părea chinuită, dar totuși nu își pierduse aroganța caracteristică.
— Pot să intru? — întrebă el încet, ca și cum s-ar fi temut că va fi dat afară chiar din prag.
— Ce vrei? — răspunse Liza cu răceală, abia stăpânindu-și dorința de a trânti ușa.
— Liza… — oftă el adânc, coborându-și privirea. — Am greșit. Iartă-mă.
Ochii ei se îngustară. Îl examină: costumul șifonat, sclipirea ștearsă din ochi și dezorientarea evidentă. Un astfel de Anton nu mai văzuse niciodată. Nu cu mult timp în urmă, el trântise ușa în urma lui, grăbindu-se în brațele Cristinei, cea mai bună prietenă a ei. Iar acum stă aici, în pragul ei, implorând-o să-l primească înapoi.
— Spune, ce s-a întâmplat? — șuieră Liza printre dinți. — Cristina s-a săturat de “ispăvile” tale? Sau pur și simplu n-ai găsit pe altcineva la care să apelezi?
Anton zâmbi strâmb, dar acest zâmbet ascundea durere. Se lupta vizibil cu sine pentru a nu spune prea multe.
— Liza… te rog doar să mă asculți. N-am unde să mă duc, — în vocea lui se strecură o slăbiciune.
Ea nu răspunse nimic. Golul din ochii femeii era mai elocvent decât orice refuz. Dar când el rosti fraza care îi tăie respirația, Liza simți cum fiori reci îi străbătură spatele:
— Nu-ți imaginezi ce am aflat acolo… și ce văd acum aici.
Anton pășiși pragul, ca și cum ar fi fost mânat de frică, și rămase pe loc, privind fix în adâncul camerei. Ochii lui se măriră de groază și surpriză. Pentru o secundă, timpul se opri. Ce anume văzuse el, Liza încă nu știa, dar inima ei îi spunea — acesta va fi momentul adevărului…
CONTINUAREA 👇
Anton rămase înmărmurit în holul apartamentului care fusese cândva al lor, fixând cu privirea salonul. Liza urmă direcția ochilor lui și văzu ce îl șocase atât de mult: pe canapea, aparent relaxat, stătea Mihai Voronin – șeful lui Anton și sponsorul principal al firmei lor de construcții. Bărbatul de cincizeci de ani, cu tâmplele cărunte și costum impecabil, ridică paharul de whisky în direcția lui Anton într-un gest aparent prietenos.
— Bună, Anton. Ce surpriză plăcută, zise el cu un zâmbet care nu-i atingea ochii.
Anton lăsă valiza să cadă pe podea cu un zgomot înfundat.
— Ce… ce face el aici? întrebă el, întorcându-se spre Liza.
Ea închise ușa cu o calmitate studiată și trecu pe lângă el, îndreptându-se spre Mihai. Acesta îi întinse mâna, iar Liza o luă, așezându-se lângă el pe canapea.
— Mihai este invitatul meu, răspunse ea simplu. Dacă vrei să știi mai exact, ne vedem de câteva săptămâni. Știi, de când ai hotărât că viitorul tău arată mai bine alături de Cristina.
Fața lui Anton se schimonosi într-un amestec de confuzie și furie.
— Tu și… Mihai? Dar el e căsătorit! El…
— Divorțat, îl întrerupse Mihai, ridicând un deget. De două luni. Uneori mă întreb cum de un director adjunct ca tine pierde din vedere asemenea detalii importante despre propriul șef.
Anton trecu mâna prin păr, încercând parcă să-și pună ordine în gânduri.
— Nu înțeleg. Voi doi… de când?
Liza schimbă o privire cu Mihai înainte de a răspunde:
— De ce ar conta asta pentru tine? Tu ți-ai făcut bagajele și ai plecat la Cristina în mai puțin de o săptămână după ce am avut acea discuție despre „spațiul personal” pe care susțineai că îl nevoie. Divorțul nostru a fost finalizat în timp record, datorită avocaților tăi eficienți.
— Care, apropo, sunt tot avocații companiei, adăugă Mihai, sorbind din băutură. Interesant cum ai folosit resursele firmei pentru chestiuni personale.
Anton păru brusc conștient de fragilitatea poziției sale.
— Nu… nu despre asta e vorba acum. Am venit să vorbesc cu Liza. În privat.
— Orice ai de spus, îl poți spune și față de Mihai, răspunse Liza, încrucișându-și brațele. Suntem destul de apropiați acum.
Anton își mușcă buza, ezitând. Apoi, ca și cum ar fi luat o decizie bruscă, se îndreptă spre canapea și se așeză în fotoliul opus lor.
— Bine. Cristina nu e cine credeam că este.
— Abia ai descoperit asta? întrebă Liza cu o umbră de sarcasm. Ea te-a sedus în timp ce era domnișoara mea de onoare, și tu abia acum îți dai seama că nu e o persoană de încredere?
— E mai complicat, mormăi Anton. Ea… m-a înșelat.
Un moment de tăcere, apoi Mihai începu să râdă, un râs profund, aproape compătimitor.
— Karma, Anton. E o chestiune fascinantă, nu?
Dar Liza observă ceva în ochii fostului ei soț – nu doar umilință, ci și frică.
— Ce s-a întâmplat cu adevărat, Anton? Ce te-a speriat atât de tare încât să te întorci aici?
El își frecă fața cu palmele, parcă încercând să șteargă oboseala.
— După ce m-am mutat la ea, lucrurile au mers bine pentru câteva săptămâni. Apoi au început „întâlnirile de afaceri” târzii, apelurile misterioase, mesajele pe care le ascundea. Într-o zi, am găsit o chitanță pentru două bilete de avion către Bali. Era pentru ea și un anume „Alex”. Când am confruntat-o, mi-a spus că e doar un vechi prieten.
— Și tu n-ai crezut-o? întrebă Liza, simțind o stranie detașare.
— La început, da. Apoi am început să caut prin lucrurile ei. Și am găsit…
Anton se opri, privind spre Mihai cu ezitare.
— Continuă, îl încurajă acesta. Sunt sigur că e o poveste fascinantă.
— Am găsit documente. Despre mine, despre firma noastră. Despre investițiile și proiectele confidențiale. Avea dosare întregi cu informații care nu aveau cum să fie accesibile publicului. Când am confruntat-o din nou, a râs și mi-a spus că „Alex” e de fapt Alexandru Dragomir.
La auzul acestui nume, Mihai se îndreptă brusc în scaun, iar fața i se încordă.
— Dragomir? Competitorul nostru principal?
Anton încuviință, palid.
— Cristina lucrează pentru el de doi ani. Toată relația noastră… a fost o înscenare pentru a obține informații despre proiectele noastre. Despre licitațiile la care participăm, despre strategiile noastre de expansiune.
Liza simți cum i se strânge stomacul. Oricât de mult îl disprețuia pe Anton pentru ce-i făcuse, asta era cu adevărat îngrozitor.
— Ai informații concrete? întrebă Mihai, tonul său devenind brusc profesional, orice urmă de amuzament dispărând.
— Da, am făcut fotografii la documente înainte să plec. Sunt în telefonul meu.
Liza îl privi pe Anton, văzând acum disperarea din spatele fațadei sale.
— Și te-ai întors aici pentru că?…
Anton își coborî privirea spre mâinile sale.
— Pentru că nu am unde să mă duc. Cristina știe unde locuiesc prietenii mei, cunoaște toate hotelurile pe care le frecventez. Am nevoie de un loc unde să stau câteva zile, până găsesc o soluție. Nu am încredere în nimeni altcineva.
Mihai se ridică, ajustându-și manșetele cămășii.
— Trebuie să vedem acele documente. Acum. Dacă ce spui e adevărat, compania noastră e în pericol.
— Sunt adevărate, spuse Anton cu voce stinsă. Și mai e ceva… Am văzut planurile lor pentru următoarea licitație – cea pentru complexul rezidențial Riverside. Au toate detaliile ofertei noastre. Vor să ne saboteze.
Mihai scoase telefonul și începu să formeze un număr.
— Trebuie să contactez echipa juridică imediat. Anton, îmi vei trimite toate acele fotografii. Liza, îmi pare rău că întrerup… seara noastră, dar este o urgență de afaceri.
Liza făcu un gest de înțelegere.
— Desigur, înțeleg perfect.
După ce Mihai se retrase în bucătărie pentru a vorbi la telefon, Liza și Anton rămaseră singuri în salon, într-o tăcere apăsătoare.
— Nu credeam că te vei întoarce vreodată, spuse ea în cele din urmă. Cu siguranță nu așa.
Anton o privi, ochii lui reflectând o vulnerabilitate pe care nu i-o mai văzuse niciodată.
— Nu mă așteptam să te găsesc cu șeful meu. De când… de când sunteți împreună?
Liza ezită un moment.
— Ne-am întâlnit la recepția de Anul Nou a companiei. Tu erai prea ocupat să socializezi cu Cristina pentru a observa.
Anton închise ochii cu o expresie de durere.
— Deci voi doi erați împreună în timp ce noi încă…
— Nu, îl întrerupse ea. Nu sunt ca tine, Anton. Am început să-l văd pe Mihai doar după ce ai plecat. După ce ai declarat cât de „eliberat” te simți alături de ea.
El dădu din cap, acceptând lovitura.
— Îmi pare rău, Liza. Pentru tot. Nu doar pentru Cristina, ci pentru… felul în care te-am tratat în ultimii ani. Cred că abia acum înțeleg ce ți-am făcut.
Liza simți cum o parte din furia ei se topește, înlocuită de un sentiment ciudat de eliberare.
— Ironic, nu? Tu credeai că ai găsit fericirea perfectă cu ea, iar eu eram cea abandonată. Acum tu ești cel care nu are unde să se ducă.
Din bucătărie, se auzea vocea fermă a lui Mihai, dând instrucțiuni la telefon. Anton își ridică privirea spre Liza.
— Pot să stau aici câteva zile? Pe canapea, bineînțeles. Doar până găsesc un loc sigur.
Liza se ridică și se îndreptă spre fereastra care dădea spre orașul nocturn.
— De ce aș face asta, Anton? După tot ce mi-ai făcut?
— Pentru că încă mai ții la mine? încercă el cu un zâmbet nesigur.
Ea se întoarse, privindu-l cu ochii reci.
— Nu. Pentru că, spre deosebire de tine, eu nu abandonez oamenii când sunt la pământ. Poți rămâne pe canapea. Trei zile, nu mai mult.
Când Mihai se întoarse în cameră, atmosfera se schimbase. El se apropie de Liza și îi puse o mână pe umăr.
— Am aranjat o întâlnire de urgență mâine dimineață. Anton, vei veni cu mine și vei prezenta toate dovezile. Acum, cred că e mai bine să plec.
Liza îl conduse până la ușă, lăsându-l pe Anton singur în salon.
— Îmi pare rău pentru seara noastră, spuse Mihai încet.
— Nu-ți face griji. Înțeleg urgența situației.
El o privi intens.
— Ești sigură că vrei să stea aici? Pot să-i aranjez o cameră de hotel.
Liza clătină din cap.
— E în regulă. Cred că destinul are simțul umorului. El m-a abandonat pentru cea mai bună prietenă, iar acum e nevoit să doarmă pe canapeaua mea în timp ce ea planifică să-i saboteze cariera.
Mihai zâmbi ușor și o sărută pe frunte.
— Ești o femeie incredibilă, Liza. Și mult mai puternică decât își imaginează el.
După ce Mihai plecă, Liza se întoarse în salon. Anton stătea nemișcat, privind în gol.
— Prosoapele curate sunt în dulapul din baie, îi spuse ea. Patul pliant pentru canapea e în debara. Mă duc să mă culc.
Când se îndreptă spre dormitor, Anton o strigă:
— Liza…
Ea se opri, fără să se întoarcă.
— Da?
— Crezi că vom putea vreodată să… știi… să reparăm lucrurile între noi?
Liza se întoarse încet, privindu-l cu un amestec de compasiune și fermitate.
— Nu, Anton. Unele lucruri, odată rupte, nu mai pot fi reparate. Dar poate că amândoi vom găsi ceva mai bun din cioburi.
În timp ce se îndrepta spre dormitorul ei, Liza simți cum un zâmbet îi înflorește pe buze. Pentru prima dată în luni de zile, nu mai simțea greutatea trecutului. Anton se întorsese, dar nu pentru a o recupera pe ea, ci pentru a-și salva pielea. Iar ea, care crezuse cândva că nu va putea trăi fără el, descoperise nu doar că putea supraviețui, ci că putea înflori.
„Uneori,” gândi ea în timp ce închidea ușa dormitorului, „cea mai dulce răzbunare nu e să lovești înapoi, ci să fii fericit în ciuda a tot ce ți s-a întâmplat.” Și pentru prima dată după mult timp, Liza se simțea cu adevărat liberă.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.