L-am ajutat pe Mihai în timpul facultății de medicină (taxe de școlarizare, chirie, mâncare) crezând că ne construim un viitor.
Pentru absolvirea lui, am planificat o sărbătoare, entuziasmată să fiu alături de el. Dar la ceremonie, mi-am dat seama că am fost înșelată.
Când a fost strigat numele lui Mihai, o tânără într-o rochie roșie mulată a sărit în picioare și a aplaudat zgomotos.
El a zâmbit și i-a trimis un sărut. Eu am rămas literalmente paralizată.
Ea a alergat spre el, i-a luat toca și l-a sărutat.
Eu: „Ce NAIBA, Mihai?”
Mihai: „Urma să-ți spun… Tu și cu mine? Acum suntem în locuri diferite. Nu te potrivești în noua mea viață. Am nevoie de cineva proaspăt. Nu mai ești la nivelul meu”.
Deci, deși avea nevoie de banii mei, atunci eram la nivelul lui, nu-i așa?
Eu: „Ai dreptate, Mihai”.
Zâmbetul lui s-a lărgit.
Eu: „Suntem în locuri diferite. Dar uiți un lucru”.
Am scos telefonul cu fișierul contractului pe care l-a semnat.
Mihai (râzând): „Ți-i voi returna în rate mici”.
Am râs.
Eu: „Oh, dragul meu. Nu asta e partea pe care ai uitat-o”.
I-am arătat o clauză pe care nu a citit-o niciodată. Fața lui a devenit palidă.
Mihai: „Nu vorbești serios”.
Oh, chiar vorbeam serios.
Mihai a luat telefonul meu cu mâini tremurânde pentru a citi mai bine clauza ce părea să-l îngrozească.
„Contractul de împrumut pentru studii include clauza de comportament etic. În cazul în care beneficiarul (Mihai Popescu) încalcă principiile de bună credință față de creditorul principal (Ana Popescu), suma totală devine scadentă imediat, plus penalități de 25% calculată la suma totală…”
În jurul nostru, familiile absolvenților sărbătoreau, făceau fotografii și se îmbrățișau. Tânăra în roșu stătea confuză la câțiva pași, neînțelegând ce se întâmpla.
„Asta… înseamnă…” Mihai înghiți cu greu.
„Da, 127.000 de euro, plus penalități de 31.750 euro, scadente acum,” am completat eu, luându-mi telefonul înapoi. „Total: 158.750 euro. Avocatul meu îți va trimite notificarea oficială luni. Ai 30 de zile să plătești integral.”
„Dar asta e imposibil!” exclamă el. „Abia am terminat facultatea, nu am bani!”
Am zâmbit. „Oh, dar nu te îngrijora. Sunt sigură că noua ta prietenă te va ajuta. Pare… prosperă.”
Fata în roșu se apropie, punându-și mâna posesiv pe brațul lui Mihai. „Iubitule, ce se întâmplă? Cine e ea?”
„Ea e Ana. Soția mea,” murmură Mihai, fața lui devenind din ce în ce mai palidă.
Fata făcu un pas înapoi, șocată. „Soția? Mi-ai spus că ești divorțat!”
„Tehnical, încă nu suntem,” am răspuns eu calm. „Dar avocatul meu se ocupă și de asta. Va contacta și spitalul unde urmează să-ți începi rezidențiatul, Mihai. Sunt sigură că vor fi interesați să afle despre situația ta financiară și morală.”
„Nu poți face asta!” protestă Mihai, vocea lui ridicându-se suficient încât câteva persoane din jur începură să se uite curioase spre noi. „Îmi vei distruge cariera înainte să înceapă!”
„Tu ai făcut asta, nu eu,” am răspuns, menținându-mi calmul. „Ai semnat contractul. Ai ales să înșeli. Acum trebuie să trăiești cu consecințele.”
Fata în roșu arăta acum de parcă voia să dispară. „Mihai, ce înseamnă toate astea? Cât de mult îi datorezi?”
„Aproape 160.000 de euro,” am informat-o eu. „Plus, bineînțeles, costurile divorțului.”
Ochii ei s-au mărit, iar expresia de șoc de pe fața ei ar fi fost comică în alte circumstanțe.
„Aștept să văd cum rezolvi această situație, Mihai,” am spus, pregătindu-mă să plec. „Îți sugerez să începi prin a citi contractele înainte să le semnezi. Lecția aceasta te va costa mai mult decât toate anii tăi de facultate la un loc.”
M-am îndepărtat cu capul sus, simțind privirile lui panicat și ale noii sale partenere în spatele meu. Nu am plâns, nu încă. Acelea vor veni mai târziu, în intimitatea casei mele. Acum era momentul să fiu puternică.
Trei săptămâni mai târziu, am primit un email de la avocatul meu. Mihai ceruse o întâlnire. Am acceptat, dar am insistat ca întâlnirea să aibă loc în biroul avocatului meu.
Când am intrat, Mihai arăta devastat. Cercurile negre de sub ochi și hainele șifonate sugerau că nu dormise bine în ultimul timp.
„Ana,” începu el imediat ce mă văzu. „Te rog, putem discuta despre asta? Nu pot plăti suma aceea. E imposibil.”
Am luat loc, menținând distanța emoțională pe care mi-o construisem cu grijă în ultimele săptămâni.
„Te ascult,” am spus simplu.
„Am vorbit cu banca. Cel mai mult ce pot obține este un împrumut de 50.000 de euro, cu dobândă enormă. Părinții mei pot vinde mașina și să-mi dea încă 15.000. Dar restul… e imposibil.”
Avocatul meu, domnul Radu, a intervenit: „Domnule Popescu, trebuie să înțelegeți că, din punct de vedere legal, poziția doamnei Ana este incontestabilă. Contractul e solid.”
Mihai și-a trecut mâinile prin păr într-un gest de frustrare. „Știu asta! Dar voi distruge viața a trei oameni – a mea, a părinților mei care vor încerca să mă ajute, și…”
„A prietenei tale?” am completat eu. „Unde e ea, apropo? Nu mai e interesată acum că a aflat de datorii?”
Fața lui Mihai se crispă. „Alexandra a plecat. A spus că nu poate fi cu cineva cu atâtea probleme financiare.”
O parte din mine simți o satisfacție amară, dar am suprimat-o. Nu eram aici pentru răzbunare pură.
„Înțeleg situația,” am spus după un moment de tăcere. „Și sunt dispusă să discutăm opțiuni alternative. Nu vreau să distrug vieți, Mihai. Vreau doar dreptate.”
Mihai ridică privirea, un licăr de speranță apărându-i în ochi. „Ce propui?”
Am scos un dosar și l-am împins peste masă. „O nouă propunere. Vei plăti 65.000 de euro acum – suma pe care spui că o poți strânge. Pentru restul, am două opțiuni.”
Mihai deschise dosarul și începu să citească.
„Prima opțiune: vei lucra ca medic voluntar într-o clinică din zonele defavorizate, opt ore pe săptămână, timp de cinci ani. Vei trata oameni care nu-și permit servicii medicale. A doua opțiune: vei ține prelegeri lunare la liceele din regiune despre importanța eticii în medicină și în viață, timp de trei ani.”
Mihai mă privi confuz. „Asta e tot? Nu mai trebuie să plătesc restul banilor?”
„Banii nu au fost niciodată scopul principal,” am explicat. „Da, m-a durut să te susțin financiar în timp ce tu mă înșelai. Dar mai mult decât banii, m-a durut lipsa de etică, faptul că ai putut să mă privești în ochi în fiecare zi știind ce faci. Vreau ca experiența aceasta să te învețe ceva. Să te facă un medic mai bun și poate un om mai bun.”
Avocatul meu adăugă: „Trebuie să menționez că ambele opțiuni includ clauze stricte. Orice încălcare a programului va reactiva datoria integrală.”
Mihai rămase tăcut mult timp, studiind documentele. În cele din urmă, ridică privirea. „Voi alege prelegeri la licee. Cred că pot avea un impact mai mare acolo.”
Am încuviințat. „Și care crezi că va fi mesajul principal al acestor prelegeri, Mihai?”
El reflectă un moment. „Că alegerile noastre au consecințe. Că integritatea e mai valoroasă decât orice succes profesional. Și că… că oamenii care ne ajută merită respectul nostru, nu trădarea.”
Pentru prima dată de când descoperisem trădarea lui, am simțit un nod în gât. „Corect,” am reușit să spun. „Exact asta.”
După finalizarea documentelor, ne-am ridicat să plecăm. La ușă, Mihai s-a oprit și s-a întors spre mine.
„Ana,” spuse el încet, „știu că probabil nu înseamnă nimic acum, dar îmi pare sincer rău. Nu pentru consecințe, ci pentru durerea pe care ți-am provocat-o.”
L-am privit lung, observând pentru prima dată regretul autentic din ochii lui. „Sper că e adevărat, Mihai. Pentru binele tău și al viitorilor tăi pacienți.”
Un an mai târziu, primeam un email de la directorul unui liceu din provincie. Atașa un link către un articol din ziarul local despre prelegerea „inspirațională” a doctorului Mihai Popescu despre etică și alegeri. Elevii îl votaseră ca cel mai impactant vorbitor al anului.
Am zâmbit citind articolul. Viața merge înainte. Eu începusem propria afacere cu banii recuperați și mă concentram pe cariera mea. Dar undeva, în adâncul inimii, am simțit o ușoară satisfacție că din toată această durere, măcar câțiva adolescenți învățau lecții valoroase despre integritate și consecințe.
Uneori, justiția nu înseamnă doar pedeapsă, ci și transformare. Și poate, doar poate, Mihai devenea o persoană mai bună – nu pentru mine, ci pentru el însuși și pentru cei pe care îi va trata ca medic.
Adesea mă gândesc la clauza aceea din contract – o clauză pe care avocatul meu o sugerase ca „măsură de precauție standard”, fără să știm vreodată că va deveni atât de crucială. Uneori, viața ne oferă exact instrumentele de care avem nevoie, exact când avem nevoie de ele. Trebuie doar să fim suficient de înțelepți să le folosim nu pentru răzbunare, ci pentru vindecare.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.