Roxana Petre forma încet numărul fiului mai mic, simțind cum îi tremurau trădător degetele. Mașina de spălat grea, care îi servise cu credință în ultimii cincisprezece ani, cedase în sfârșit, scoțând la final un scârțâit pătrunzător și amuțind pentru totdeauna. Una nouă urma să fie livrată într-o oră, iar necesitatea de a rezolva urgent problemele casnice o scotea din ritm.
Tonurile de apel răsunau cu ecou puternic în bucătăria goală. RRoxana își ținu involuntar respirația când, în locul vocii familiare a lui Taras, se auzi vocea rece ca vântul de ianuarie a norei sale.
— Alo? În acest singur cuvânt se auzea deja iritare.
— Olenka, bună, RRoxana Petre încerca să-și facă vocea să sune cât mai blând. Pe Taras pot să-l iau?
— Ce s-a întâmplat de data asta? Întrebarea a sunat ca un foc de armă.
— Înțelegi, mașina de spălat s-a stricat complet. Pe cea nouă o vor aduce curând, ar trebui să o scot pe cea veche și…
— Și să chemați cărăușii nu se poate? A întrerupt-o Olga. În vocea ei a răsunat oțelul.
— Dragă, din pensie… Începuse RRoxana Petre, dar se opri, auzind o expirație bruscă în receptor.
— Ah, da, desigur, pensia dumneavoastră. În vocea norei au apărut note sarcastice.
— Toată viața ați stat acasă, n-ați muncit, iar acum vă plângeți de pensia mică. RRoxana Petre simți cum i se pune un nod în gât. Își dedicase întreaga viață copiilor, dezvoltării și educației lor, fiecare reușind să obțină o profesie și să stea ferm pe propriile picioare.
— Olga, eu… încercă ea să explice.
— Știți ceva? În receptor se auzi o voce sonoră de furie. Ajunge să vă folosiți copiii ca forță de muncă gratuită.
Taras are propria lui viață, propria familie. Bătrânețea dumneavoastră – sunt problemele dumneavoastră. Noi nu vă datorăm nimic.
— Fiica mea, RRoxana Petre rosti acest cuvânt aproape în șoaptă, simțind cum îi usturau trădător ochii.
— Ne-ați scos din sărite, exclamă Olga, și în receptor se auziră tonuri scurte. RRoxana Petre a stat mult timp privind telefonul tăcut.
Dar ei nu se așteptau la ce va face mama dimineața. Fiul și nora au URLAT la decizia ei… CONTINUAREA 👇
Imediat după conversația dureroasă, Roxana Petre a rămas nemișcată la masa din bucătărie, privind în gol. Cei cincizeci și patru de ani ai săi parcă o apăsau acum cu toată greutatea lor. După moartea soțului, acum șapte ani, se bazase din ce în ce mai mult pe ajutorul fiilor ei. Taras, mezinul, locuia cel mai aproape – la doar câteva străzi distanță. Dar de când se căsătorise cu Olga, relația lor se deteriorase vizibil.
Apelul scurt la fiul cel mare, Victor, s-a dovedit la fel de neproductiv. El era plecat în delegație și nu putea veni până săptămâna viitoare. Deși a vorbit mult mai frumos decât nora lui Taras, rezultatul a fost același – nimeni nu putea sau nu voia să o ajute.
Roxana Petre și-a șters o lacrimă solitară și s-a ridicat hotărâtă. Se simțea umilită și abandonată, dar nu putea să rămână așa. A sunat la firma de livrare și a cerut amânarea pentru ziua următoare. Apoi a numărat economiile ei modeste – banii pe care îi pusese deoparte pentru „zile negre”. Părea că ziua aceea sosise.
A deschis laptopul vechi, primit în dar de la Victor acum câțiva ani, și a început să caute.
La ora șapte dimineața, soneria apartamentului a început să sune insistent. Pe palier stăteau patru bărbați voinici în uniforme albastre, cu o dubă parcată în fața blocului.
„Bună dimineața, doamnă Kovaltciuk? Suntem de la compania ‘Relocări Rapide’. Avem o comandă pentru astăzi,” a spus cel mai în vârstă dintre ei, verificând un document.
Roxana Petre i-a întâmpinat cu un zâmbet calm. Era deja îmbrăcată și pregătită.
„Da, vă mulțumesc că ați venit. Vă rog să începeți cu mașina de spălat din baie, este foarte grea.”
În două ore, apartamentul ei de trei camere a fost complet golit. Mobila, electrocasnicele, cutiile cu haine și obiecte personale – totul a fost încărcat cu grijă în camionul mare. Roxana Petre a făcut o ultimă verificare a apartamentului gol, apoi a închis ușa și a predat cheile administratorului blocului.
„Sunteți sigură, Roxana Petre? După atâția ani…” a întrebat acesta, privind-o cu îngrijorare.
„Absolut sigură, Mihail Stepanovici. Am luat decizia cea mai bună pentru mine.”
Telefonul lui Taras a început să sune la ora opt și jumătate. Era administratorul blocului în care locuia mama sa.
„Taras Alexandrovici, bună dimineața. Mă scuzați că vă deranjez, dar mama dumneavoastră m-a rugat să vă anunț că a predat apartamentul.”
„Cum adică a predat apartamentul?” a întrebat Taras nedumerit, în timp ce Olga se trezea lângă el, întrebând somnoros ce se întâmplă.
„A plecat. Cu toate lucrurile. A venit o firmă de relocări și a golit complet apartamentul. Mi-a lăsat cheile și documentele de predare.”
„Dar… unde s-a dus?” a bâlbâit Taras, simțind cum îl cuprinde panica.
„Nu mi-a spus. Doar mi-a lăsat acest plic pentru dumneavoastră și fratele dumneavoastră.”
Taras a sărit din pat și s-a îmbrăcat în grabă, ignorând întrebările tot mai agitate ale Olgăi. În douăzeci de minute, a ajuns la blocul mamei sale. Administratorul i-a înmânat un plic simplu, alb.
Cu mâini tremurânde, Taras a desfăcut plicul. Înăuntru era un document oficial și o scrisoare scrisă de mână.
„Ce scrie acolo?” a întrebat Victor, care tocmai sosise și el, alarmat de apelul fratelui său.
Taras a citit cu voce tare, simțind cum i se usucă gura:
„Dragii mei fii,
Întrucât bătrânețea mea este problema mea, așa cum mi s-a amintit ieri, am decis să nu vă mai împovărez cu existența mea. Am vândut apartamentul în care v-ați născut și ați crescut amândoi. Documentele oficiale sunt atașate – apartamentul a fost vândut familiei Novac pentru suma de 85.000 de euro.
Am folosit o parte din bani pentru a-mi cumpăra o căsuță mică la țară, la 200 de kilometri de oraș. Restul banilor îi voi folosi pentru bătrânețea mea, astfel încât să nu mai fiu nevoită să cer ajutor de la nimeni.
Nu vă faceți griji pentru mine. După cum bine știți, am crescut la țară și știu cum să mă descurc. Poate că nu am lucrat niciodată într-un birou, dar am muncit toată viața mea pentru familia noastră.
Cu dragoste, Mama voastră, care nu vă mai datorează și nici nu vă mai cere nimic.”
Taras a lăsat scrisoarea să-i cadă din mâini, simțind cum îl cuprinde un val de rușine și regret. Lângă el, Victor stătea nemișcat, cu ochii în lacrimi.
„Ce am făcut?” a șoptit Taras. „Ce i-am făcut?”
Într-o căsuță mică din satul Bereza, Roxana Petre stătea pe veranda ei nouă, privind apusul. Casa era modestă dar cochetă, cu un mic teren în jur unde plănuia să-și facă o grădină. Mașina de spălat nouă fusese deja instalată, iar micul ei mobilier aranjat exact cum își dorise.
Pentru prima dată în mulți ani, se simțea liberă. Liberă de cereri neîmplinite, de priviri dezaprobatoare, de sentimentul constant că este o povară. Telefonul ei nou suna insistent – era al cincilea apel de la Taras în ultima oră. Lângă el, era telefonul vechi, cu douăsprezece apeluri pierdute de la Victor.
Cu un zâmbet trist, Roxana Petre a închis ambele telefoane și s-a întors în casă. Mâine va fi o zi nouă – prima zi din restul vieții ei. O viață în care nimeni nu-i va mai spune vreodată: „Nu îți datorez nimic!”
Șase luni mai târziu, o mașină a oprit în fața casei din Bereza. Taras a coborât, privind cu uimire la transformarea locului. Grădina înflorea, casa fusese proaspăt vopsită, iar o mică seră strălucea în soarele de vară.
A bătut sfios la ușă, ținând în mână un buchet de flori – trandafirii preferați ai mamei sale. Când ușa s-a deschis, a rămas uimit. Roxana Petre arăta diferit – mai tânără, mai odihnită, cu părul proaspăt tuns și un zâmbet senin pe buze.
„Mama,” a șoptit el, simțind cum i se pune un nod în gât.
„Taras,” a răspuns ea simplu, dar nu s-a dat la o parte din ușă.
„Pot… pot să intru?”
Roxana Petre l-a privit lung, apoi a deschis ușa mai larg.
„Bineînțeles. Tocmai am făcut niște prăjitură. Dar mai întâi spune-mi – ai venit singur sau cu un motiv anume?”
Taras a lăsat capul în jos, încă ținând buchetul.
„Am venit să-mi cer iertare. Și să-ți spun că te iubesc.”
Roxana Petre a luat florile și, pentru prima dată după multe luni, și-a îmbrățișat fiul. Uneori, cele mai dure lecții sunt și cele mai necesare. Iar uneori, trebuie să pierzi totul pentru a câștiga respectul celor care ar trebui să te iubească necondiționat.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.