Maria se întorcea acasă de la serviciu, obosită ca un câine, ca întotdeauna. Acasă o aștepta frumosul ei soț Bogdan, care, din voia sorții, rămăsese fără serviciu cu mai bine de un an în urmă și acum se afla oficial în căutarea unuia.
Maria își ura soțul și, în general, avea motive. În ultimul an, Bogdan se transformase definitiv într-un leneș și un profitor, care se instalase confortabil pe gâtul ei și nu-și dorea niciun alt fel de viață pentru sine.
Urcând la etajul opt, Maria a deschis ușa de la intrare în apartament și, obosită, s-a așezat pe un taburet de lângă intrare să-și tragă sufletul. Bogdan era deja acolo.
Sărutând-o leneș pe obraz pe soția sa, a luat două sacoșe uriașe cu alimente, le-a dus în bucătărie și a început să le examineze conținutul. În timp ce soțul se ocupa de bucătărie, Maria, aproape fără putere, și-a scos cizmele și jacheta, și apoi s-a îndreptat direct spre baie. Făcând rapid un duș, s-a schimbat în hainele de casă și a intrat în bucătărie.
În acest timp, Bogdan aranjase deja conținutul pachetelor pe masa din bucătărie.
Maria, asta pentru ce e? – Bogdan a dat din cap dezaprobator spre un pachet mare de amestec de legume. – Nu vezi ce scrie acolo? Este un set de legume pentru prăjit în stil franțuzesc.
Și de când am devenit noi brusc francezi? – a declarat Bogdan dezamăgit. – Asta-i bună. De ce dracu’ aș începe brusc să mă hrănesc cu iarbă?
Acum dă-mi jumătatea mea din salariu pe care sigur l-ai primit!
Maria nu s-a gândit mult, a format un număr și bărbatul A ÎNGHEȚAT…
CONTINUAREA 
„Da, bună ziua. Mama este acasă? Ah, ce bine. Da, vă rog să o chemați la telefon. Mulțumesc.”
Maria ridică privirea spre Bogdan, care rămăsese complet nemișcat, cu mâna întinsă. Ea continuă să vorbească la telefon, clar și apăsat.
„Mamă, bună. Da, tocmai am ajuns acasă. Ascultă, cred că e momentul să accepți oferta aia de care vorbeai. Da, cea pentru apartamentul tău. Vreau să mă mut înapoi la tine. Nu, nu mai suport. Exact cum ți-am zis săptămâna trecută.”
Bogdan își lăsă încet mâna jos, privind-o pe Maria cu ochi măriți de surpriză și confuzie.
„Da, sunt decisă. Voi începe să-mi împachetez lucrurile weekendul ăsta. Bogdan? Nu, nu vine cu mine. Apartamentul e pe numele meu, îl las să se descurce singur.”
Maria închise telefonul și îl puse pe masă, apoi își încrucișă brațele și îl privi fix pe soțul ei.
„Îți mai arde de jumătate din salariul meu, Bogdan?”
Bărbatul deschise gura să spună ceva, dar o închise la loc. Pentru prima dată în luni de zile, părea că nu știe ce să spună.
„Tu… tu chiar ai vorbi cu maică-ta?” întrebă el în cele din urmă, vocea trădându-i nesiguranța.
„Da. De fapt, discut cu ea de câteva săptămâni despre asta. Nu mai pot continua așa, Bogdan. M-am săturat să te întreții, să fac toate treburile casei, să suport comentariile tale despre cumpărăturile pe care tot eu le fac, și apoi să-mi ceri și jumătate din banii mei. Ca și cum mi-ar datora cineva ceva.”
Bogdan își lăsă privirea în jos, studiind parchetul bucătăriei ca și cum l-ar fi văzut pentru prima dată.
„E vorba doar de bani? Pentru că știi că încerc să-mi găsesc de lucru…”
Maria pufni sarcastic.
„Încerci? Serios? Ai ieșit măcar din casă săptămâna asta pentru un interviu? Ai trimis CV-uri? Ai vorbit cu cineva despre potențiale joburi? Pentru că eu nu am văzut nimic din toate astea.”
Tăcerea lui Bogdan fu răspunsul pe care Maria îl aștepta.
„Exact ce credeam,” continuă ea. „Nu e vorba doar de bani, Bogdan. E vorba de respect. De a fi parteneri cu adevărat. Când ne-am căsătorit, am promis să ne sprijinim reciproc, la bine și la greu. Dar asta nu înseamnă că unul dintre noi devine servitorul celuilalt.”
Bogdan se prăbuși pe un scaun, parcă dezumflat.
„Deci… chiar pleci?” întrebă el, vocea abia un murmur.
Maria se sprijini de blatul bucătăriei, simțindu-se brusc foarte obosită.
„Depinde de tine,” răspunse ea simplu.
„Ce vrei să spui?”
„Vreau să spun că sunt la capătul puterilor. Nu mai pot continua așa. Fie lucrurile se schimbă radical, fie eu plec. Nu mai există o a treia variantă.”
Bogdan o privi pentru prima dată cu adevărată atenție după luni de zile. Văzu cearcănele de sub ochii ei, postura încovoiată de oboseală, ridurile noi care îi marcau colțurile gurii.
„Ce trebuie să fac?” întrebă el, și pentru prima dată în mult timp, părea sincer.
Maria oftă adânc.
„În primul rând, încetează să mai pretinzi că banii mei îți aparțin de drept. Fiecare leu pe care îl câștig reprezintă ore din viața mea pe care nu le voi recupera niciodată. Ore în care tu stai acasă și nu faci nimic.”
Bogdan dădu din cap, rușinat.
„În al doilea rând, dacă locuiești aici, contribuie. Dacă nu ai bani, măcar ajută la treburile casei. Spală, calcă, fă curat, gătește. Nu e nevoie să aștepți să vin eu obosită de la serviciu ca să fac totul.”
„Înțeleg,” murmură el.
„Și cel mai important,” continuă Maria, „găsește-ți ceva de lucru. Orice. Nu trebuie să fie jobul visurilor tale. Poți livra mâncare, poți fi curier, poți lucra la un supermarket. Nu trebuie să fie prestigios, dar trebuie să fie ceva. Pentru demnitatea ta, dacă nu pentru altceva.”
Se lăsă o tăcere lungă între ei. Maria se îndreptă spre frigider, scoase o sticlă de apă și bău câteva înghițituri, simțindu-se epuizată după confruntare.
„Eu chiar te iubesc, știi,” spuse Bogdan încet. „Doar că… m-am pierdut undeva pe drum.”
Maria îl privi lung.
„Și eu te-am iubit, Bogdan. Foarte mult. Dar iubirea nu poate supraviețui când există lipsă de respect și exploatare.”
„Îmi pare rău,” șopti el.
„Nu vreau scuze. Vreau schimbare.”
Pentru prima dată în mult timp, Maria văzu o scânteie de determinare în ochii soțului ei.
„Îmi dai o lună?” întrebă el. „O lună să-ți dovedesc că pot fi bărbatul cu care te-ai căsătorit.”
Maria ezită.
„O lună e mult…”
„Atunci două săptămâni,” insistă el. „Doar două săptămâni. Dacă nu vezi o schimbare reală până atunci, poți pleca, iar eu nu voi încerca să te opresc.”
Maria chibzui oferta, evaluându-i sinceritatea.
„Bine,” spuse ea în cele din urmă. „Două săptămâni. Dar vreau să înțelegi un lucru, Bogdan. Nu sunt amenințări goale. Dacă lucrurile nu se schimbă semnificativ, eu chiar plec.”
„Înțeleg,” răspunse el, și părea că înțelege cu adevărat.
În ziua următoare, Maria fu trezită de mirosul de cafea proaspătă și pâine prăjită. Nedumerită, se ridică din pat și găsi bucătăria curată, masa pusă, și pe Bogdan îmbrăcat, gata de plecare.
„Ce se întâmplă?” întrebă ea, suspicioasă.
„Micul dejun,” răspunse el simplu. „Și apoi plec să dau câteva interviuri. Am trimis deja CV-uri aseară la zece companii diferite, și trei m-au contactat deja pentru discuții preliminare.”
Maria se așeză la masă, încă neîncrezătoare.
„Serios?”
„Absolut. Între timp, am vorbit cu Mihai, un prieten care face livrări pentru o aplicație de mâncare. Pot începe chiar de mâine dacă vreau, până găsesc ceva mai stabil.”
Maria luă o înghițitură de cafea, surprinsă să descopere că era exact cum îi plăcea ei.
„Sună… promițător,” admise ea.
„E doar începutul,” răspunse Bogdan. „Ah, și am făcut o listă cu toate treburile casei. Am împărțit totul echitabil. Eu voi face cumpărăturile de acum încolo, tu oricum urăști asta.”
Maria îl privi peste marginea ceștii, căutând semne că totul era doar un act, o fațadă care va dispărea în câteva zile. Dar Bogdan părea diferit în această dimineață – mai prezent, mai viu, mai mult ca bărbatul de care se îndrăgostise.
„De ce acum?” întrebă ea direct. „De ce nu ai putut face toate astea înainte să ameninț că plec?”
Bogdan se așeză în fața ei, privind-o direct în ochi.
„Pentru că am fost un prost. Pentru că am luat totul de-a gata. Pentru că a fost mai ușor să mă complac în situația asta decât să înfrunt realitatea. Dar aseară, când am realizat că s-ar putea să te pierd cu adevărat… ceva s-a schimbat în mine.”
Următoarele două săptămâni fură o surpriză continuă pentru Maria. Bogdan nu doar că își ținea promisiunile, dar părea să redescopere versiunea mai bună a sa. Găsi un job temporar ca livrator, luă câteva proiecte freelance bazate pe vechea lui expertiză în design grafic, și devenise un partener real în gospodărie.
Într-o seară, când Maria se întorcea de la serviciu, găsi apartamentul luminat de lumânări, masa pusă elegant, și o cină completă pregătită de Bogdan.
„Ce sărbătorim?” întrebă ea, surprinsă.
„Două lucruri,” răspunse el, trăgându-i scaunul galant. „În primul rând, au trecut cele două săptămâni de probă. Și în al doilea rând, am primit o ofertă de job full-time la o agenție de design.”
Maria simți un val de emoție.
„Bogdan, asta e minunat! Felicitări!”
„Mulțumesc. Dar mai important, vreau să știu… rămâi? Am reușit să te conving că pot schimba lucrurile între noi?”
Maria îl privi lung pe bărbatul din fața ei – nu leneșul arogant care îi cerea jumătate din salariu, ci partenerul pe care și-l dorise întotdeauna.
„Da,” răspunse ea încet. „Rămân. Dar vreau să înțelegi un lucru, Bogdan. Nu e vorba doar despre aceste două săptămâni. E vorba despre tot restul vieții noastre împreună. Nu putem reveni niciodată la ce a fost.”
Bogdan îi luă mâna într-a lui.
„Nu vreau să revenim. Vreau să mergem înainte, împreună, ca o echipă adevărată.”
Maria zâmbi, simțind pentru prima dată în mult timp speranța înflorind în inima ei.
„Apropo,” adăugă ea cu un zâmbet, „nu am vorbit niciodată cu mama despre mutarea înapoi. A fost un bluf.”
Bogdan râse ușor.
„Știam eu. Mama ta mă urăște prea mult ca să mă lase să scap așa ușor.”
„Da, dar a funcționat, nu-i așa?”
„A funcționat perfect,” admise el. „Uneori avem nevoie de un șoc pentru a ne trezi la realitate.”
În acea seară, în timp ce ciocneau paharele pentru noul lor început, Maria realiză că uneori trebuie să riști să pierzi totul pentru a recâștiga ce contează cu adevărat. Iar Bogdan învățase că adevărata valoare a unui partener nu stă în banii pe care îi aduce acasă, ci în respectul, sprijinul și dragostea pe care le oferă.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.