Maria visa să-și sărbătorească cei 45 de ani într-un restaurant, dar nu s-a întâmplat. În schimb, căra sacoșe cu mâncare pentru a-și hrăni oaspeții. Femeia-bobocel se trezise din nou fără bobocel, ci doar o femeie cu o povară grea.
Cu Victor locuiau împreună de aproape cinci ani, dar doar ca și concubini. Femeia tot aștepta ca el să-i facă o propunere, dar el nu se încumeta la un asemenea pas serios. Discuțiile apăreau periodic, dar Victor reușea să evite cu abilitate.
Ba avea prea puțini bani, ba prea multă muncă, ba datele nu erau potrivite. Ba inima îl deranja, stai puțin, poate moare curând. Și cumva părea mereu că într-adevăr, acum nu e momentul potrivit.
Și așa Maria aștepta să vină norocul. Acum avea deja patruzeci și cinci de ani. Încă nu devenise soția nimănui.
Și în această zi de naștere, spera că ceva se va schimba.
Trebuie să te bucuri de ce ai. Maria a încercat să fie fericită cu ce avea. A pregătit mâncare, a aranjat masa, s-a îmbrăcat frumos.
Să vadă toți ce soție bună este ea. Chiar dacă e soție neoficială, dar asta nu contează. Însă eforturile ei au rămas neobservate, sărbătoritei i s-a acordat puțină atenție.
Acolo o veste mai importantă a atras toată atenția. La masă, al doilea fiu al Elenei a anunțat că vor avea un copil. A găsit cel mai bun moment pentru asta.
Maria a început să se ocupe de oaspeți. A turnat ceai, a scos tortul. Pentru Victor, căci avea nevoie neapărat de ceva dulce la ceai.
Apoi s-a așezat obosită și a început să asculte plângerile oaspeților. Elena era nemulțumită de serviciile comunale. Are o casă veche, și nimănui nu-i pasă de probleme.
Locatarii trebuie să rezolve totul singuri. Iată, tu, Maria, ai noroc cu cele două apartamente, oftă musafira. Și starea e mai bună, și cartierele sunt bune.
Elena și-a amintit că femeia și fiul ei mai au un apartament, și a început să-l laude. Treptat, Maria a început să realizeze că nu degeaba mama lui Victor atinsese acest subiect. Ea o întreba despre chiriași, dacă nu provoacă probleme.
Iar dimineața, Victor s-a trezit pentru că Maria se agita. Umbla încoace și încolo, foșnea cu pungi. Era ciudat că în weekend hotărâse să se trezească mai devreme.
Dar neobișnuit era că nu mirosea a cafea. De obicei, aroma acestei băuturi aromate îl trezea. Victor s-a dus să verifice care-i treaba.
Și a văzut că Maria își face bagajele. Ba chiar în mijlocul camerei se afla și valiza mamei sale, pe care o aduseseră ieri. Pe fața bărbatului se răspândi un zâmbet.
El a înțeles imediat despre ce e vorba. Nu degeaba Maria vorbise ieri despre odihnă. Probabil hotărâse să-l ducă pe el și pe mama lui la mare.
În ultima vreme avuseseră mult stres. Victor era gata să-și ducă femeia în brațe până în bucătărie și acolo să facă împreună cu ea cafea.
Dar când Maria s-a întors spre el, nu i-a fost tocmai bine…
CONTINUAREA 👇
„Ce faci?” o întrebă Victor, încercând să-și mențină zâmbetul. „Unde mergem? La mare?”
Maria îl privi fix, cu o expresie pe care n-o mai văzuse niciodată.
„La mare? Nu, dragul meu. Tu cu mama ta nu mergeți nicăieri. Eu plec.”
Victor clipi confuz.
„Tu pleci? Unde? De ce?”
„Îmi fac bagajele și mă mut. În apartamentul meu, cel cu chiriași.”
Victor se frecă la ochi, încercând să-și limpezească mintea încă înceținată de somn.
„Dar… chiriașii?”
„I-am sunat aseară, după ce toți oaspeții au plecat. Le-am explicat situația și le-am dat o lună să-și găsească altceva. Sunt oameni înțelegători.”
„Ce situație? Ce le-ai explicat?” întrebă Victor, începând să realizeze că ceva era foarte în neregulă.
Maria își ridică valiza de pe pat și o puse lângă ușă.
„Le-am spus adevărul. Că am nevoie de apartamentul meu înapoi pentru că m-am despărțit de partenerul meu după ce el mi-a anunțat că mama lui se va muta la noi.”
Victor rămase înmărmurit.
„Despre ce vorbești? Cine a zis că mama se mută la noi?”
Maria se opri din împachetat și îl privi direct în ochi.
„Tu crezi că sunt proastă? Crezi că n-am văzut cum mama ta tot examina apartamentul ieri? Cum întreba despre ventilație, despre vecini? Și cum tu, după ce oaspeții au plecat, ai venit și mi-ai spus ‘Femeie, hai eliberează-ți repede apartamentul de chiriași! Acolo va locui acum mama mea’. Ca și cum ai fi stăpân peste proprietățile mele!”
Victor încercă să-și amintească seara precedentă. Era adevărat că băuse cam mult, dar chiar spusese asta?
„Maria, eu… cred că am fost beat. Nu-mi amintesc să fi spus asta.”
„Exact. Erai beat și ai spus ce aveai în minte cu adevărat. Și știi ceva? Mi-a ajuns. Cinci ani am așteptat să devii soțul meu, cinci ani în care tot amâni, găsești scuze. Și apoi, la ziua mea de 45 de ani, vii și-mi ceri să eliberez apartamentul MEU pentru mama TA?”
Victor se așeză pe marginea patului, simțindu-se brusc foarte treaz.
„Maria, te rog, hai să discutăm. Nu poți să pleci așa, după cinci ani…”
„Ba pot,” răspunse ea, închizând fermoarul ultimei genți. „Și știi de ce pot? Pentru că nu suntem căsătoriți. Pentru că apartamentul ăsta e pe numele tău, iar celălalt e pe numele meu. Pentru că nu avem niciun act care să ne lege, deși eu te-am rugat de nenumărate ori să oficializăm relația noastră.”
Victor încercă să se apropie de ea, dar Maria ridică mâna, oprindu-l.
„Nu mă atinge. Am terminat cu tine.”
„Maria, te rog. Am fost beat, am spus prostii. Nu vreau ca mama să se mute în apartamentul tău.”
„Dar vrei ca ea să se mute aici, nu-i așa?” întrebă Maria, ridicând sprâncenele.
Victor ezită, și asta fu tot răspunsul de care Maria avea nevoie.
„Exact cum credeam. Nu doar că nu vrei să te căsătorești cu mine, dar aștepți și să găzduiesc mama ta.”
„E bolnavă,” încercă Victor. „Are nevoie de îngrijire. Iar casa ei veche…”
„Nu e problema mea,” îl întrerupse Maria. „Am propriii mei părinți de care am grijă. Am propria mea viață. Și la 45 de ani, refuz să mai fiu tratată ca o servitoare convenabilă și ca o sursă de venit și cazare pentru familia ta.”
Victor se ridică brusc, simțind cum furia începe să înlocuiască confuzia.
„Deci asta e? După cinci ani împreună, pur și simplu pleci? Pentru o prostie pe care am spus-o la beție?”
Maria își luă poșeta și cheile.
„Nu, Victor. Plec pentru toate lucrurile pe care nu le-ai spus în cinci ani. Pentru toate promisiunile neîndeplinite. Pentru toate momentele în care m-ai făcut să mă simt ca o opțiune, nu ca o prioritate.”
Se îndreptă spre ușă, trăgând după ea valiza cea mare. Victor rămase nemișcat, neștiind ce să spună sau ce să facă pentru a o opri.
„Dar… te iubesc,” spuse el în cele din urmă, vocea răgușită de emoție.
Maria se opri în cadrul ușii și se întoarse spre el.
„Poate că da. Dar nu suficient pentru a face din mine soția ta. Nu suficient pentru a-mi respecta proprietățile și independența. Și cu siguranță nu suficient pentru a pune nevoile mele înaintea celor ale mamei tale.”
Și cu aceste cuvinte, ieși din apartament, lăsând ușa deschisă în urma ei.
Victor rămase pe loc, simțind cum i se taie respirația. În mijlocul camerei stătea încă valiza mamei sale, adusă cu o seară înainte, gata pentru mutarea pe care o planificase în secret.
Tremurând, se duse în bucătărie și-și făcu o cafea, dar gustul îi păru amar și străin fără Maria care să o prepare. Se așeză la masa din bucătărie, aceeași masă la care cu o zi înainte sărbătoriseră ziua ei de naștere, și pentru prima dată realiză ce pierduse.
Telefonul său sună. Era mama lui.
„Fiul meu, ai vorbit cu Maria despre mutarea mea? Când pot să vin?”
Victor închise ochii, simțind o durere ascuțită în piept.
„Nu poți să vii, mamă. Maria… Maria a plecat.”
„Cum adică a plecat? Unde?”
„În apartamentul ei. Ne-am despărțit.”
Urmă o tăcere lungă la celălalt capăt al firului.
„Oh,” spuse în cele din urmă Elena. „Îmi pare rău să aud asta. Dar poate e mai bine așa. Oricum nu era soția ta oficială.”
Victor simți cum o furie rece îl cuprinde.
„Nu, mamă. Nu e mai bine așa. Tocmai am pierdut femeia pe care o iubesc pentru că am fost prea laș să mă căsătoresc cu ea și prea egoist să-i respect spațiul și independența.”
„Victor, dragul meu, nu vorbi așa. Voi găsi eu o soluție pentru—”
„Nu, mamă. Nu mai vreau soluții de la tine. De fapt, nu vreau să discutăm despre asta acum. Te sun eu mai târziu.”
Închise telefonul și-l puse pe masă, apoi își luă capul în mâini. Cum ajunsese aici? Cum permisese ca cea mai bună relație din viața lui să se destrame astfel?
Maria avea dreptate. O tratase ca pe o opțiune, nu ca pe o prioritate. Amânase constant ideea căsătoriei, deși știa cât de mult își dorea ea acest lucru. Și apoi, la beție, îi ceruse să renunțe la propriul apartament pentru mama lui.
Telefonul lui Victor sună din nou. De data aceasta era un mesaj de la Maria:
„Am lăsat cheile pe măsuța din hol. Am luat doar lucrurile mele personale. Poți păstra mobila și restul lucrurilor din bucătărie. Nu vreau nimic de la tine.”
Victor simți cum ochii i se umplu de lacrimi. Era atât de tipic pentru Maria – practică, eficientă, corectă chiar și în momentele de durere.
Fără să se gândească prea mult, îi răspunse:
„Te rog, dă-mi o șansă să discut cu tine. Putem să ne vedem undeva? Un loc neutru, poate o cafenea?”
Răspunsul veni după câteva minute care i se părură o eternitate:
„Nu văd ce am mai avea de discutat. Cinci ani au fost suficienți pentru a-mi da seama că nu avem același viitor în minte.”
Victor nu se lăsă descurajat:
„Te rog. O singură discuție. Dacă după aceea tot vrei să ne despărțim, voi respecta decizia ta.”
De data aceasta, răspunsul întârzie mai mult. Victor aștepta, fixând ecranul telefonului, ca și cum ar fi putut forța un răspuns prin simpla putere a voinței.
În cele din urmă, mesajul apăru:
„Bine. La cafeneaua din colț, la ora 5. Doar 30 de minute.”
Victor simți cum o mică speranță încolțește în inima lui. Nu știa exact ce va spune, sau cum ar putea repara situația, dar știa că trebuie să încerce.
La ora 5 fix, intră în cafeneaua din colțul străzii. Maria era deja acolo, așezată la o masă din spate, cu o ceașcă de ceai în față. Părea obosită, dar calmă.
„Mulțumesc că ai venit,” spuse el, așezându-se vizavi de ea.
„Ai 30 de minute,” răspunse ea simplu. „Ce vrei să-mi spui?”
Victor respiră adânc.
„În primul rând, îmi cer scuze. Pentru tot. Pentru că nu te-am tratat cum meriți, pentru că nu ți-am oferit angajamentul pe care îl doreai, pentru că am fost egoist.”
Maria îl privi fără să clipească.
„Și?”
„Și… te iubesc. Mai mult decât orice. Și îmi dau seama acum, când te-am pierdut, cât de prost am fost.”
„Victor, am auzit asta de nenumărate ori în ultimii cinci ani. ‘Te iubesc’, urmat de zero acțiuni care să demonstreze asta.”
Victor scoase din buzunar o cutiuță de catifea și o puse pe masă între ei.
„De data asta e diferit.”
Maria se uită la cutie, apoi la el, neîncrezătoare.
„Ce e asta? Un inel de logodnă cumpărat în grabă pentru a mă convinge să mă întorc? Crezi că un gest disperat va șterge cinci ani de amânări și scuze?”
Victor clătină din cap.
„Nu. Este inelul bunicii mele. L-am primit acum trei ani, când a murit. Mi-a spus să-l dau femeii cu care vreau să-mi petrec restul vieții.”
„Și de ce nu mi l-ai dat până acum?” întrebă Maria, vocea tremurându-i ușor.
„Pentru că sunt un laș,” admise Victor. „Mi-a fost frică de responsabilitate, de angajament, de schimbare. Mi-a fost frică că nu voi fi suficient de bun pentru tine, că te voi dezamăgi. Dar acum îmi dau seama că te-am dezamăgit deja, prin lașitatea mea.”
Maria privi cutiuța, dar nu întinse mâna să o ia.
„Și mama ta? Ce se va întâmpla cu ea?”
„Am vorbit cu fratele meu. Va locui la el pentru moment. Are o casă mai mare și mai multă răbdare decât mine. Dar indiferent de situația ei, nu ar fi trebuit niciodată să-ți cer să renunți la apartamentul tău. A fost egoist și nepotrivit.”
Maria își trecu mâna prin păr, un gest pe care îl făcea întotdeauna când era stresată sau confuză.
„Nu știu, Victor. Chiar dacă acum îmi oferi acest inel, cum pot avea încredere că lucrurile vor fi diferite? Cum pot fi sigură că nu te vei răzgândi din nou?”
Victor înțelese că nu era suficient. Scoase din geantă un dosar și îl puse lângă cutiuță.
„Ce e asta?” întrebă Maria.
„Actele pentru apartamentul meu. Am fost la notar dimineață. Ți-am trecut și ție numele ca proprietar. Indiferent dacă accepți inelul sau nu, vreau să știi că jumătate din ce am îți aparține. Pentru că asta înseamnă o relație adevărată – parteneriat, egalitate, încredere.”
Ochii Mariei se umplură de lacrimi.
„De ce faci asta acum? De ce nu acum un an, sau doi, sau cinci?”
„Pentru că abia acum realizez cu adevărat ce înseamnă să te pierd. Și pentru că, la 45 de ani, și tu și eu merităm mai mult decât o relație pe jumătate. Merităm totul.”
Maria își șterse o lacrimă care îi curgea pe obraz.
„Eu… nu știu ce să spun.”
„Nu trebuie să spui nimic acum,” răspunse Victor, întinzându-i mâna peste masă. „Ia-ți timp să te gândești. Inelul și actele vor fi aici, așteptându-te, când vei fi gata. Dacă vei fi vreodată gata.”
Maria îl privi lung, apoi, încet, întinse mâna și o puse peste a lui.
„Ai nevoie de mult mai mult decât un inel și niște acte pentru a mă convinge că de data asta e diferit.”
„Știu,” încuviință el. „Și sunt pregătit să fac tot ce e nevoie. Să-ți dovedesc în fiecare zi că meriți mai mult decât ți-am oferit până acum.”
Ochii li se întâlniră peste masă, și pentru prima dată în mult timp, Maria văzu ceva nou în privirea lui Victor – nu doar dragoste, ci și determinare, sinceritate, angajament.
„30 de minute au trecut,” spuse ea încet.
„Știu,” răspunse el. „Mulțumesc că m-ai ascultat.”
Maria își luă mâna de pe a lui și se ridică.
„Trebuie să mă gândesc. Nu vreau să iau o decizie pripită, nici într-o direcție, nici în cealaltă.”
„Înțeleg. Ia-ți tot timpul de care ai nevoie.”
Maria îl privi o ultimă dată, apoi se întoarse și ieși din cafenea, lăsând în urmă inelul și dosarul.
Victor rămase singur la masă, privind ușa prin care tocmai ieșise femeia pe care o iubea. Nu știa dacă va reuși să o recâștige, dar pentru prima dată în cinci ani, era sigur de un lucru: era pregătit să lupte pentru ea, să demonstreze că merita o a doua șansă, și mai ales, că Maria merita tot ce putea el să-i ofere – inclusiv numele și angajamentul lui complet.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.