Mirela își freca mâinile roase de detergent, în timp ce privind ceasul vechi de pe perete își spunea că mai are doar zece minute până începe tura. De trei ani lucra ca femeie de serviciu într-o mare companie din București, curățând birourile strălucitoare în care oamenii în costume scumpe nu o priveau niciodată în ochi. Pentru ei era invizibilă — o umbră care strângea după alții, o parte din decor.
Dar pentru fiica ei, Daria, era tot universul.
Soțul o părăsise când fata avea doar doi ani, iar de atunci viața a fost o luptă între datorii, chirie și orele târzii de muncă. De obicei, o lăsa pe Daria la o vecină în vârstă, tanti Florica, dar într-o dimineață, femeia i-a spus cu o voce tremurată:
– Mirelo, nu mai pot, mamă… m-a apucat iar inima. Nu pot să am grijă de cea mică azi.
Mirela a rămas cu telefonul în mână, tremurând. Nu avea familie în oraș, nici bani de bonă, nici liber de la muncă. Se uita la chipul Dariei, care o privea cu ochii mari și curați:
– Mami, merg și eu cu tine la muncă, promit că stau cuminte.
A vrut să spună nu. Dar nu putea risca să piardă locul de muncă. Așa că, strângându-și inima, a luat-o de mână și a pornit spre clădirea mare de sticlă unde lucra.
Când a intrat, femeile de la recepție au privit-o ciudat.
– Mirela, nu e voie să aduci copii aici, a spus una dintre ele.
– Știu… dar n-am avut cu cine s-o las. Doar pentru azi, vă rog… stă liniștită în colț, se joacă. N-o să deranjeze pe nimeni.
A dus-o în camera de protocol, un loc mic, aproape gol, cu un fotoliu vechi. Daria și-a scos caietul de desen și a început să coloreze. Mirela a oftat și s-a dus la parter, unde trebuia să curețe biroul directorului general.
Domnul Andrei Popescu era unul dintre cei mai respectați oameni de afaceri din oraș — tânăr, elegant, cu o avere impresionantă. Dar pentru angajați era o legendă inaccesibilă. Nimeni nu îndrăznea să-i vorbească fără să fie întrebat.
Când Mirela a intrat, el era la telefon. A făcut semn din mână să curețe în liniște. Femeia se mișca repede, cu gesturi mici, aproape invizibile, ștergând praful, aspirând discret. În timp ce lucra, a auzit un chicotit.
Inima i s-a oprit. Daria!
A ridicat privirea — fetița intrase tiptil și se uita curioasă la biroul uriaș plin de dosare și laptopuri.
– Mami, uite câte pixuri frumoase!
– Daria, nu! – a șoptit Mirela panicată. – Ieși imediat, iubito, nu avem voie aici!
Dar tocmai atunci, Andrei Popescu a închis telefonul și s-a întors spre ele.
– Ce se întâmplă aici?
Vocea lui calmă, dar rece, a făcut-o pe Mirela să înghețe.
– Îmi cer iertare, domnule… nu aveam cu cine s-o las azi. Nu se va mai întâmpla. Vă rog să nu mă dați afară…
Bărbatul a privit-o câteva secunde, apoi s-a uitat la fetiță.
– Și tu cine ești, micuțo?
– Eu sunt Daria. Mami spală birourile ca să cumpere mâncare pentru mine.
Directorul a rămas fără cuvinte.
– Aha… înțeleg, a spus încet. Nu te teme, doamnă, nu te dau afară.
Mirela a clipit uimită.
– Mulțumesc, domnule, nu știți cât înseamnă pentru mine…
– Dar… – a continuat el – nu vreau să o mai lași să stea singură prin clădire. Vino mâine la 9, înainte de program. Vreau să discutăm ceva.
Toată noaptea Mirela n-a dormit. Era convinsă că o va concedia elegant, cu pretextul unei „discuții”. Dar a doua zi a venit punctual, îmbrăcată modest, cu Daria de mână.
Secretara i-a făcut semn să intre în birou.
Andrei Popescu se ridicase de la masă și, spre surprinderea ei, zâmbea.
– Mirela, am o întrebare: ai vrea să lucrezi la o oră mai potrivită, fără grija copilului?
– Cum adică, domnule?
– Compania noastră are o grădiniță parteneră pentru copiii angajaților. Până acum era pentru personalul administrativ, dar… mi se pare că și tu ești parte din echipă. Dacă vrei, pot aranja ca Daria să fie primită acolo, gratuit.
Mirela a rămas cu gura deschisă.
– Domnule… eu… nu știu ce să spun. Nu am cum să vă răsplătesc.
– Nu trebuie, a zâmbit el. Doar să continui să faci ceea ce faci. Ai adus puțină lumină într-o clădire cam rece.
Femeia a izbucnit în lacrimi.
Pentru prima dată, cineva o văzuse cu adevărat.
În lunile care au urmat, Daria mergea fericită la grădiniță, în timp ce mama ei lucra fără teamă. Câteodată, directorul o mai vedea în curte, desenând pe trotuar. Odată, s-a oprit și a întrebat-o:
– Ce desenezi acolo, micuțo?
– Pe dumneavoastră! – a râs ea. – Pentru că i-ați făcut pe mami și pe mine fericite.
Andrei a rămas nemișcat, cu un nod în gât. Poate că nu-și dădea seama, dar acel gest simplu îi schimbase și lui viața. De atunci, a început să vină mai des în secțiile „invizibile” ale firmei — la bucătărie, la întreținere, la curățenie. A descoperit oameni minunați, muncitori, care nu ceruseră niciodată nimic, dar care susțineau tot ce construise el.
Într-o zi, compania a organizat o petrecere de Crăciun. Toți angajații erau invitați. Mirela nu voia să meargă — se rușina de hainele ei vechi — dar colegii au convins-o. A venit cu Daria, care purta o rochiță primită de la grădiniță.
Când au intrat, Andrei Popescu s-a ridicat pe scenă și a spus:
– În fiecare an vorbim despre profit, strategii, cifre. Dar azi vreau să vă vorbesc despre inimă. Despre cineva care, fără să știe, mi-a amintit ce înseamnă omenia.
S-a uitat direct la Mirela.
– Aici, printre noi, e o femeie care lucrează în tăcere, cu demnitate, și care mi-a arătat că puterea nu stă în bani, ci în bunătate.
Publicul a aplaudat. Mirela s-a înroșit, iar Daria s-a ridicat și i-a făcut semn cu mâna directorului. Toată sala a zâmbit.
După acel moment, compania a creat un program special pentru părinții singuri — cu ajutor financiar, sprijin pentru copii și orar flexibil. Iar Andrei Popescu a recunoscut mai târziu într-un interviu că totul a început într-o dimineață când o femeie de serviciu și-a adus fetița la muncă.
Ani mai târziu, când Daria a terminat liceul, a primit o bursă oferită chiar de compania unde lucra mama ei. A venit la birou, în ziua în care urma să plece la facultate, și a spus:
– Domnule Popescu, știți ce vreau să devin?
– Ce, Daria?
– Directorul unei fundații pentru copiii ca mine. Pentru că dumneavoastră mi-ați arătat că o șansă poate schimba o viață.
Bărbatul a zâmbit, privind-o cu emoție.
– Atunci sunt sigur că vei reuși, micuțo.
Mirela, cu lacrimi în ochi, a strâns mâinile amândurora.
În sfârșit, tot ce fusese greu în viața ei avea un sens.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.