Marta a ajuns în mai puțin de o oră. Când a intrat pe ușă și m-a văzut, s-a oprit. Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Doamne, Maria… ce ți-au făcut?
Am izbucnit în plâns. Totul a ieșit din mine ca o furtună: spitalul, casa, trădarea, hârtiile, privirea rece a lui Daniel. Marta m-a ascultat fără să mă întrerupă. Apoi, și-a șters lacrimile și a spus hotărâtă:
— Nu te lăsa, dragă. Știi bine că Andrei a lăsat totul pe numele tău. Dosarul ăla… are mai multă putere decât crezi.
Mi-a întins mapa de piele maro, plină de documente vechi. În ea se afla testamentul lui Andrei, semnat și legalizat. Îl păstrasem în taină, de teamă că Daniel s-ar fi simțit jignit.
Am deschis hârtia cu mâinile tremurânde. „Casa din strada cu tei, împreună cu toate bunurile aferente, rămâne Mariei, soția mea, pe viață.”
Am rămas tăcută o clipă. Apoi am simțit ceva ce nu mai simțisem de mult: putere.
— Mergem mâine la avocat, am spus hotărâtă.
Dimineața, soarele abia răsărise când am urcat amândouă în autobuzul care mergea spre centru. Aveam dosarul strâns la piept, de parcă aș fi purtat inima lui Andrei cu mine.
Avocatul, un bărbat tânăr și politicos, a citit actele și a ridicat privirea spre mine:
— Doamnă, aveți dreptate deplină. Ce au făcut ei e fals în acte. Dacă doriți, pot deschide imediat un proces.
În acea clipă, lacrimile mi-au curs fără rușine. Pentru prima oară după mult timp, simțeam că dreptatea e de partea mea.
Zilele au trecut repede. Am strâns martori, copii de acte, am făcut drumuri la primărie și la notar. Marta era mereu lângă mine, cu o pungă de gogoși și o vorbă bună.
Când a venit ziua procesului, tremuram de emoție. În sală, Daniel și Valeria stăteau cu capetele ridicate, siguri pe ei. Nu se așteptau să mă vadă. Când avocatul meu a pus pe masă testamentul original, chipurile lor s-au schimbat.
Judecătoarea a privit hârtiile și a rostit calm:
— Conform actelor, proprietatea revine doamnei Maria Popa. Orice alte documente ulterioare sunt anulate.
Valeria a început să strige, iar Daniel a rămas cu privirea în gol. Eu, în schimb, am simțit că aerul a redevenit respirabil.
Am ieșit din sală fără să privesc înapoi. Afară, soarele strălucea puternic, iar vântul mi-a mângâiat părul alb.
Câteva zile mai târziu, am deschis poarta albastră și am pășit din nou în curte. Florile uscate se legănau în vânt, dar casa era tot acolo, așteptându-mă.
Am intrat în sufragerie și am privit pereții. Pe fiecare zid era amintirea unui vis. M-am așezat pe fotoliul vechi și am zâmbit.
Nu mai aveam pe nimeni lângă mine, dar aveam ceva mult mai valoros: demnitatea mea.
Am aprins o lumânare lângă fotografia lui Andrei și am șoptit:
— Am făcut-o, dragul meu. Casa noastră e din nou acasă.
Și pentru prima oară după multă vreme, am simțit pace.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.