Câteva secunde mai târziu, un val de șoapte a străbătut sala. Unul dintre bărbați a scos telefonul și a sunat la salvare, dar Mihai deja se ridica încet, sprijinindu-se de marginea mesei.
— „Cine… cine m-a salvat?” a întrebat el, cu vocea tremurândă.
Toți au întors privirea spre Cătălina, care își ștergea palmele de șorț, rușinată.
— „Eu, domnule… doar am făcut ce am învățat.”
Un moment de tăcere apăsătoare s-a lăsat peste încăpere. Apoi, spre uimirea tuturor, Mihai s-a ridicat complet, s-a apropiat de ea și i-a întins mâna.
— „Mulțumesc… mi-ai salvat viața.”
Cătălina a clătinat din cap, neîndrăznind să-l privească direct în ochi.
— „Oricine ar fi făcut la fel.”
— „Nu, nu oricine,” a răspuns el, privind spre ceilalți. „Toți ceilalți au stat pe loc. Doar tu ai avut curaj.”
Bărbații în costume s-au fâstâcit, evitând privirea lui. Pentru prima dată, femeia cu mopul nu mai părea o prezență invizibilă.
În zilele care au urmat, zvonul s-a răspândit în toată clădirea. „Femeia care l-a readus la viață pe miliardar” — așa i se spunea acum. Cătălina, care până atunci trăia dintr-un salariu mic și aducea de acasă mâncare rece, devenise un nume cunoscut printre angajați.
Dar pentru ea, nimic nu se schimbase. Încă venea dimineața la cinci, își lega basmaua și spăla pardoselile lucioase pe care alții le striveau cu pantofi scumpi. Singura diferență era privirea lor: de acum, o salutau.
Într-o dimineață, când își făcea treaba la etajul al treilea, o voce din spatele ei a spus:
— „Cătălina, am nevoie să vorbim.”
Era Mihai. Îmbrăcat lejer, fără cravată, părea un om obișnuit. I-a spus că a visat noaptea momentul acela, clipa când ea i-a redat viața.
— „Mi-am dat seama că am trăit toți anii ăștia printre oameni și n-am văzut niciunul cu adevărat,” a spus el, cu un zâmbet amar. „Tu m-ai făcut să înțeleg ce înseamnă umanitatea.”
Cătălina a tăcut, strângând mai tare mânerul mopului.
— „Nu trebuie să-mi mulțumiți, domnule. E destul că sunteți bine.”
Dar Mihai avea altceva în minte. A scos din buzunar un plic mic și i l-a întins.
— „E pentru tine. O recompensă, și… o ofertă.”
Cătălina a clipit, neștiind dacă să-l ia.
— „Deschide-l.”
Înăuntru era o hârtie cu antetul firmei și o sumă scrisă negru pe alb: 50.000 de lei. Și sub ea, o propoziție: „Propunere de angajare – asistentă personală.”
Femeia a simțit cum îi fuge pământul de sub picioare.
— „Eu? Asistentă?”
— „Da. Nu pot avea în jurul meu oameni care se prefac că le pasă. Am nevoie de cineva curajos, sincer, cu inimă. Asta ești tu.”
Ochii Cătălinei s-au umplut de lacrimi. Nu mai știa dacă să râdă sau să plângă. Toată viața muncise în umbră, și acum cineva îi întindea o șansă la lumină.
A acceptat.
Ani mai târziu, lumea o cunoștea ca „mâna dreaptă a lui Mihai Oprea”. Însă pentru el, ea era mai mult decât atât — era omul care îi schimbase nu doar viața, ci și inima.
Și uneori, când treceau pe lângă sala de ședințe unde totul se întâmplase, Mihai spunea în glumă:
— „Aici am învățat că nu toți îngerii poartă aripi. Unii poartă mănuși de cauciuc și un mop.”
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.