Andrei Vereș stătea în biroul lui mic și înghesuit, aflat într-un colț îndepărtat al restaurantului „Refugiul din Pădure”, și se uita încruntat la monitor. Paza, Stepan, stătea lângă el în tăcere, arătând din când în când spre ecran.
„Stop”, zise Andrei, ridicând mâna.
„Dă înapoi zece secunde.”
Pe înregistrarea granuloasă de la camera de supraveghere, o siluetă subțire, îmbrăcată într-un halat gri de muncă, se uita atentă în jur înainte să bage repede ceva într-o geantă mare de sport, așezată lângă ușa din spate.
„Și asta se întâmplă zilnic?” — Andrei își frecă podul nasului.
„Deja de două săptămâni”, încuviință Stepan. „Mereu la aceeași oră, chiar înainte de terminarea turei.”
Pe ecran, spălătoreasa Nadia apucă geanta și, cocoșată, ieși pe ușă.
Andrei se lăsă pe spate în scaun. Trei ani muncise ca să ridice restaurantul ăsta de la zero. Fiecare bănuț, fiecare furculiță, fiecare față de masă îl costaseră luni de muncă fără pauză.
Și abia acum lucrurile începeau să meargă bine, abia începuse să achite…
„Ce crezi că ia?” întrebă el, privind pe fereastră cum fulgii se loveau de geam și se transformau în stropi murdari.
„Nu se vede clar. Dar din bucătărie nu lipsește nimic. Nici mâncare, nici vase.”
„Bine,” spuse Andrei hotărât, ridicându-se.
„Mă ocup eu personal de asta.”
…
Andrei s-a decis. A grăbit pasul și a ajuns-o din urmă pe Nadia tocmai când ea deschidea ușa.
„Nadia!” strigă el.
Fata se întoarse. În lumina singurului felinar, fața ei părea palidă ca moartea. Imediat a strâns geanta la piept, de parcă voia s-o protejeze.
„Domnule Andrei?” Glasul îi tremura, dar avea și un pic de îndrăzneală în el.
„Ce căutați aici?”
„Vreau să vorbim,” spuse Andrei, făcând un pas spre ea.
„Am observat că în fiecare zi iei ceva din restaurant. Ce ai în geantă?”
Ochii Nadiei s-au mărit de spaimă.
„Eu… n-am luat nimic,” a dat înapoi spre ușă.
„Vă jur.”
„Atunci ce ai în geantă?”
„Nimic. Nimic de valoare.” Se lipi cu spatele de ușă, căutând cu mâna tremurândă clanța.
„Lasă-mă să văd.” Andrei întinse mâna.
„Nu!” — izbucni Nadia cu atâta furie, încât el făcu un pas înapoi.
„Nu dau!”
„Lăsați-mă în pace!”
…Când a văzut CE era înăuntru, A ÎNGHEȚAT pe loc… 😲😲😲
Andrei a încremenit, inima îi bătea în piept ca un ciocan. Totul în el țipa: „Ce naiba e acolo?!” Dar nu se mai putea opri. Mâna i se ducea singură spre fermoarul genții. Nadia tremura, dar nu mai opunea rezistență. În ochii ei — lacrimi, disperare și ceva mai adânc, ceva ce el nu reușea să înțeleagă.
A deschis geanta — și primul lucru pe care l-a simțit a fost mirosul. Cald, cu lapte și un strop de vanilie. Înăuntru era o păturică pentru bebeluși, veche, uzată, dar împăturită cu grijă. Lângă — o sticluță cu apă, un ursuleț de pluș cu o ureche lipsă… Și, în colț, dormea un băiețel mic, învelit într-un fular.
— Ăsta e… un copil? — a șoptit Andrei, nevenindu-i să creadă.
Nadia a suspinat și și-a dus mâinile la piept.
— E frățiorul meu. Are un an și două luni. Eu… eu n-am putut să-l las singur acasă.
— Dar părinții voștri?
— Mama a murit anul trecut, tata — și mai demult. N-am rămas cu nimeni. La început îl lăsam singur acasă. Dar vecinii au început să bată la ușă, să amenințe cu protecția copilului. Și apoi, într-o zi… s-a opărit la mână, când eu eram la muncă. — Vocea i s-a rupt. — Nu mai pot să trăiesc așa.
Andrei a rămas tăcut. În piept îl durea ceva tare, ca și cum cineva i-ar fi strâns inima cu forța.
— Îl iau cu mine, dar… îl ascund, de teamă că o să mă dați afară. N-am furat niciodată nimic! — Și-a șters brusc lacrimile. — Îl hrănesc din ce-mi cumpăr eu cu banii mei. Asta… asta e tot ce am în geanta asta.
Băiețelul s-a mișcat, și-a deschis ochii. Ochii lui mari și gri erau la fel ca ai ei. S-a uitat la Andrei și i-a zâmbit.
Zâmbetul unui suflet mic, curat, care încă nu știe ce-i cruzimea lumii.
Andrei s-a așezat încet ghemuit lângă geantă. În cap îi răsăreau amintiri — cum a crescut într-un cămin, cum mama lui l-a crescut singură, muncind pe trei locuri. Cum, uneori, mâncau doar pâine cu ceai, că nu-și permiteau altceva.
A închis fermoarul încet și s-a ridicat.
— N-o să mai trebuiască să te ascunzi, — a zis încet. — O să vă fac o cămăruță jos, în subsol. E cald acolo, e un pat. Și puteți sta împreună. Fără frică.
Ochii Nadiei s-au umplut de lacrimi — dar nu de frică, ci de ușurare. Și-a strâns geanta la piept cu mâinile tremurânde, dar nu ca s-o protejeze, ci ca să-i mulțumească.
— De ce…? — a șoptit ea.
— Pentru că știu cum e să n-ai la cine să te duci. — S-a uitat la băiețel. — Și nu vreau ca el să crească așa cum am crescut eu. Tu ești puternică. Și cinstită. Am nevoie de oameni ca tine pe lângă mine.
Stăteau sub un felinar, în curtea înzăpezită a restaurantului. În jur — liniște, doar zăpada cădea moale pe jos. Și în liniștea aia, pentru prima oară după mult timp, Nadia a simțit că nu mai e singură.
A trecut o lună.
Jos, în subsolul restaurantului, a apărut o cameră mică, cu jucării, un covoraș călduros și un pătuț. Nadia lucra în continuare, dar cu capul sus. Iar Andrei — parcă se schimbase. Era mai blând cu angajații, zâmbea mai des.
Uneori cobora în subsol cu biscuiți pentru cel mic, iar el alerga spre el ca spre un frate mai mare.
Asculta poveștile Nadiei și se gândea în tăcere: Uneori, ce-i mai de preț se ascunde într-o geantă sport banală.