Viața curge și se schimbă atât de repede încât nici nu apuci să te uiți în jur, iar apoi, parcă cineva apasă pe pauză și începe filmarea cu încetinitorul.
Și apoi pentru ea a venit această pauză, copiii au încetat să mai vină, viața ei a intrat în regim de așteptare, tot aștepta când vor veni.
Iată că a venit o nouă vară, primele căpșuni s-au copt, dar erau foarte puține, straturile s-au uscat acum câțiva ani, femeia în vârstă a vrut cumva să le pună în ordine, dar s-a îmbolnăvit, apoi nu a mai avut putere, cartofi de mult nu mai planta, singură nu se descurca, roșii, vinete, castraveți, toate au nevoie de îngrijire, iar sănătatea nu-i permitea. Doamna Livia ținea doar câțiva tufe pentru ea însăși, căci copiii luau doar recolta, în rest nu ajutau.
Livia Ionescu locuia la sat, nu voia să se mute de aici nicăieri, considera că are tot ce-i trebuie, se bucura pentru fiul ei care se stabilise bine la oraș, căci el nu o uita…
Această conversație a avut loc târziu în noapte în bucătărie. În ziua când Livia Ionescu a făcut investigațiile medicale. Ea încă dormea la fiul ei și a auzit totul din întâmplare…
„Trebuie să facem ceva cu mama ta,” spunea Alina, nora Liviei, cu voce scăzută dar fermă. „Nu mai poate sta singură în casa aceea.”
„Și ce propui?” întrebă Victor, fiul Liviei. Vocea lui părea obosită, ca și cum avuseseră această discuție de nenumărate ori.
„Știi foarte bine ce propun. Casa aceea valorează o avere. E aproape de lac, are grădină mare. Dezvoltatorii imobiliari ar da o grămadă de bani pe ea.”
Livia stătea nemișcată pe holul întunecat, ascultând cu inima strânsă conversația care venea din bucătărie. Venise în orașul mare pentru niște analize medicale – doctorii bănuiau că ar putea avea Alzheimer, având în vedere uitările tot mai frecvente și confuziile ocazionale. Victor și Alina insistaseră să rămână peste noapte, și acum înțelegea de ce.
„Nu putem să-i vindem casa așa, pur și simplu,” spuse Victor, dar vocea lui nu suna prea convingătoare.
„Nu e vorba de a-i vinde casa ‘așa, pur și simplu’,” replică Alina cu nerăbdare. „Doctorii au confirmat că are început de demență. Peste câțiva ani nu se va mai putea îngriji singură. O facem pentru binele ei!”
„Și ce facem cu ea dacă vindem casa?”
Se lăsă o tăcere. Livia își ținea respirația.
„Am vorbit cu doctorul Popescu,” continuă Alina după o pauză. „Spune că la Institutul de Neurologie au un program excelent pentru pacienții cu Alzheimer. Are grijă ca mama ta să fie acceptată acolo.”
„La spitalul de psihiatrie?” întrebă Victor, șocat. „Vrei să o internăm la balamuc?”
„Nu vorbi așa!” șuieră Alina. „Este un institut medical respectabil. Va avea cea mai bună îngrijire. E perfect pentru ea.”
„Și dacă nu vrea să meargă?”
Alina oftă dramatic. „Victor, ai văzut-o. Uneori nu-și amintește nici ce a mâncat la micul dejun. Doctorul a spus clar că nu mai are capacitatea să ia decizii pentru ea însăși. Noi suntem responsabili acum.”
„Dar casa… e tot ce are.”
„Exact! E un activ care stă nefolosit în timp ce noi abia reușim să plătim rate la apartament. Gândește-te la copii, Victor! Sandra are nevoie de meditații pentru facultate, iar Radu vrea să înceapă tenisul. Casa aceea ne-ar rezolva toate problemele financiare.”
Livia simți cum i se înmoaie genunchii. Se sprijini de perete, încercând să respire normal. Deci asta plănuiau – să o declare incapabilă, să o interneze și să-i vândă casa. Casa în care își crescuse fiul, casa în care își îngropase soțul.
„Bine,” spuse Victor în cele din urmă. „Dar cum o convingem să semneze actele de vânzare? Încă nu e declarată incapabilă legal.”
Alina râse încet. „De asta ne-a ajutat doctorul Popescu. Ne-a dat niște documente pentru internare ‘temporară’ pentru evaluare. Odată ce e internată, avem 30 de zile să obținem tutela legală. Apoi putem semna noi pentru ea.”
„Pare… necinstit,” murmură Victor.
„E pentru binele ei,” repetă Alina, de data aceasta cu o urmă de iritare. „Mamă, în apartamentul nostru nu e loc. Ți-am spus de o mie de ori, aici nu e azil de bătrâni.”
Livia auzi cum se răstoarnă un scaun. Victor probabil se ridicase brusc.
„Nu trebuie să vorbești așa despre mama!”
„Atunci ia o decizie ca un bărbat adevărat! Vindem casa, o internăm unde va primi îngrijirea de care are nevoie, și folosim banii pentru viitorul familiei noastre. E simplu!”
Livia se retrase încet spre camera de oaspeți, cu mintea învârtindu-se. În timp ce se strecura înapoi în pat, știa un singur lucru cu certitudine – nu va permite să fie aruncată într-un azil și să-i fie furată casa.
Dimineața următoare, la micul dejun, Victor și Alina erau neobișnuit de atenți cu ea. Îi turnau ceai, îi ofereau cele mai bune felii de pâine, zâmbeau continuu.
„Mamă,” începu Victor, schimbând o privire cu soția sa, „am vorbit cu doctorul despre rezultatele analizelor tale.”
„Da?” întrebă Livia, prefăcându-se surprinsă.
„E îngrijorat de memoria ta. Crede că ar fi bine să faci niște teste mai amănunțite la un institut specializat.”
„Doar pentru câteva zile,” interveni Alina, cu un zâmbet care nu-i ajungea până la ochi. „Ca să fim siguri că totul e în regulă.”
Livia îi privi pe amândoi, apoi dădu din cap încet. „Bine, dragii mei. Dacă credeți că e mai bine așa.”
Văzu surprinderea și ușurarea pe fețele lor. Se așteptaseră la rezistență.
„Vreau doar să trec pe acasă înainte,” adăugă ea. „Să-mi iau câteva lucruri, să hrănesc pisica.”
„Sigur,” spuse Victor repede. „Te duc eu astăzi și te ajut să-ți pregătești bagajul.”
Alina îi aruncă o privire soțului ei, dar nu spuse nimic.
În drum spre sat, stând pe bancheta din spate a mașinii luxoase a fiului ei, Livia privea pe geam la peisajul care se schimba, de la blocurile cenușii ale orașului la câmpiile verzi și pădurile din apropierea satului ei. Simțea un nod în gât gândindu-se că poate era ultima dată când făcea această călătorie.
Când ajunseră în sfârșit în fața casei modeste dar îngrijite, cu grădina mică în față, Victor opri motorul.
„Mamă, nu durează mult, bine? Doar ce-ți trebuie pentru câteva zile.”
„Desigur, dragul meu,” răspunse Livia, coborând din mașină.
Odată intrată în casă, Livia începu să se miște cu o energie surprinzătoare pentru vârsta ei. Încuie ușa din spate, apoi se duse direct la dulapul din dormitor. În spatele unei cutii vechi cu fotografii, avea un carnețel unde notase toate numerele importante de telefon – pentru cazul în care le-ar fi uitat, o precauție pe care o luase când începuseră primele semne de uitare.
Formă numărul vecinei și prietenei sale, Mariana.
„Mariana? Eu sunt, Livia. Ai putea veni puțin la mine? E urgent. Victor e aici și… îți explic când vii.”
Închise telefonul și privi în jur. Casa aceasta era viața ei. Fiecare colț, fiecare obiect avea o poveste, o amintire. Și acum, fiul ei și nora lui voiau să o vândă ca pe un simplu bun.
Victor bătu la ușă. „Mamă? E totul în regulă?”
„Da, dragul meu,” strigă Livia. „Doar caut cămașa mea preferată. Intră, te rog.”
Victor intră, privind nervos în jur.
„Știi,” spuse Livia, „am fost pe gânduri în ultima vreme despre casa aceasta.”
Victor încremeni. „Ce vrei să spui?”
„E prea mare pentru mine, ai dreptate. Și devine din ce în ce mai greu să o întrețin.”
Victor o privea acum cu atenție, surprins de această schimbare de atitudine.
„Mă gândeam că poate ar trebui să o vând,” continuă Livia, observând cum ochii fiului ei se luminează. „Dar înainte de asta, vreau să pun câteva lucruri în ordine.”
„Ce lucruri?”
„Documente, acte, lucruri bătrânești,” spuse ea, făcând un gest vag cu mâna. „De fapt, chiar voiam să-ți arăt ceva.”
Ea se îndreptă spre secreterul vechi din colțul camerei, un mobilier elegant care aparținuse bunicii ei. Deschise un sertar și scoase un dosar.
„Uite, am primit asta săptămâna trecută de la primărie,” spuse ea, întinzându-i dosarul.
Victor îl deschise, curios. Înăuntru erau documente de evaluare a terenului și casei. Valoarea estimată îl făcu să ridice sprâncenele, impresionat.
„E mai mult decât credeam,” murmură el.
„Da,” spuse Livia. „Și încă nu ai văzut partea cea mai interesantă.”
În acel moment, se auzi o bătaie la ușă. Era Mariana, însoțită de un bărbat în costum pe care Livia nu-l recunoscu imediat.
„Bună ziua,” spuse bărbatul, întinzând mâna spre Victor. „Sunt notarul Dragomir. Am înțeles că doamna Ionescu dorește să semneze niște acte astăzi?”
Victor privi confuz de la notar la mama sa.
„Ce se întâmplă aici, mamă?”
Livia zâmbi, un zâmbet trist dar hotărât. „Ce se întâmplă, dragul meu, este că am auzit toată conversația ta cu Alina de aseară.”
Fața lui Victor păli brusc.
„Și am decis să pun lucrurile în ordine, așa cum spuneam. Domnul notar are un document pregătit – o procură pentru Mariana, prietena mea, care îmi va administra casa și bunurile de acum înainte.”
„Nu poți face asta!” exclamă Victor. „Doctorul a spus că ai demență, nu ești…”
„Ah, despre asta,” îl întrerupse Livia, scoțând un alt document din dosar. „Am fost pentru o a doua opinie medicală săptămâna trecută. Doctorul Munteanu, un reputat neurolog, mi-a făcut toate testele. Rezultatul? Nu am Alzheimer, dragul meu. Am doar o mică formă de confuzie temporară, cauzată de o medicație incorectă pe care mi-a prescris-o doctorul Popescu – prietenul vostru.”
Victor se prăbuși pe scaun, complet șocat.
„De ce… de ce ai făcut asta, mamă? De ce te-ai prefăcut că ne crezi?”
„Pentru că voiam să văd cât de departe sunteți dispuși să mergeți,” răspunse Livia simplu. „Și acum știu.”
Notarul și Mariana așteptau în tăcere, martori la această confruntare dureroasă între mamă și fiu.
„Nu vreau să te dezmoștenesc, Victor,” spuse Livia, mai blând. „Ești fiul meu și te iubesc. Dar nu-mi voi lăsa casa să fie vândută pentru lecții de tenis și meditații scumpe. Nu cât timp sunt încă în viață și lucidă.”
„Alina va înnebuni,” murmură Victor.
„Probabil,” încuviință Livia. „Dar poate asta vă va face pe amândoi să vă reevaluați prioritățile.”
Livia se așeză lângă fiul ei și îi luă mâna într-a ei, mâna ei bătrână, cu venele proeminente, dar încă puternică.
„Am muncit toată viața pentru casa aceasta. Tatăl tău a construit-o cu mâinile lui. Aici te-am crescut, aici ți-am sărbătorit toate aniversările, aici am plâns când ai plecat la facultate. Nu e doar o proprietate, e viața mea.”
Victor nu putea să o privească în ochi.
„Poți să pleci acum, dacă vrei,” spuse Livia. „Sau poți să rămâi și să semnezi ca martor că sunt perfect conștientă și capabilă să iau această decizie.”
După câteva momente de tăcere grea, Victor ridică privirea. Avea lacrimi în ochi.
„Îmi pare rău, mamă. Îmi pare atât de rău.”
„Știu,” spuse ea, strângându-i mâna. „Și te iert. Dar nu voi uita.”
Două luni mai târziu, Alina și Victor se întorceau de la tribunal, unde încercaseră fără succes să conteste procura dată de Livia Marianei. Cu toate documentele medicale care atestau luciditatea Liviei și mărturia notarului, cazul lor fusese respins categoric.
„Trebuie să mergem la ea,” spuse Victor, privind pe geamul mașinii. „Trebuie să încercăm să reparăm lucrurile.”
Alina strânse din buze dar nu comentă. Pierduse această bătălie și știa asta.
Când ajunseră la casa Liviei, rămaseră ÎNMĂRMURIȚI de ceea ce văzură. Grădina din față, care fusese modestă dar îngrijită, era acum transformată într-o explozie de culori și viață. Trandafiri, dalii, petunii și o mulțime de alte flori înfloreau pretutindeni. În curte, câțiva copii alergau și râdeau, în timp ce câțiva adulți stăteau la o masă mare sub un nuc bătrân.
Livia stătea în mijlocul lor, arătând mai tânără și mai viguroasă decât o văzuseră în ultimii ani. Când îi observă, le făcu semn să se apropie.
„Victor! Alina! Ce surpriză plăcută!”
Victor privea în jur, confuz. „Ce se întâmplă aici, mamă?”
Livia zâmbi. „Am transformat casa într-un centru de zi pentru copiii din sat. Părinții lucrează la oraș și nu au cu cine să-i lase. Așa că îi aduc aici dimineața și îi iau seara.”
„Dar… cum? Cu ce bani?” întrebă Alina, nevenindu-i să creadă.
„Oh, primim o mică subvenție de la primărie. Și Mariana, căreia i-am dat procura, a aplicat pentru un grant european pentru dezvoltare rurală. Începem să renovăm etajul luna viitoare – va deveni o mică bibliotecă și sală de studiu.”
Victor și Alina schimbară priviri, complet luați prin surprindere.
„Hai, nu stați acolo,” îi îndemnă Livia. „Veniți să vă prezint echipa noastră.”
În timp ce îi conducea spre masa unde stăteau ceilalți adulți, Livia se aplecă spre fiul ei și șopti:
„Vezi, dragul meu, nu aveam nevoie să vând casa. Aveam nevoie doar să-i găsesc un nou scop. Și în loc să aștept să mor singură între acești pereți, i-am umplut de viață și râsete.”
Victor simți un nod în gât. „Îmi pare rău, mamă. Am fost orbi și egoiști.”
„Știu,” spuse ea, bătându-l ușor pe braț. „Și așa cum ți-am spus, te iert. Dar acum, dacă vrei cu adevărat să mă ajuți, poți începe venind în fiecare weekend cu Sandra și Radu. Copiii aceștia ar putea învăța multe de la verișorii lor de la oraș.”
Privind în jur la scena plină de viață, la mama sa transformată, Victor înțelese în sfârșit lecția pe care aceasta încercase să i-o predea. Casa nu era doar o proprietate de vândut. Era un cămin, o moștenire, un loc unde se creau amintiri. Și poate, dacă ar fi destul de norocos, copiii lui ar putea crește învățând asta de la bunica lor – o femeie care, departe de a fi confuză sau neajutorată, se dovedise mai înțeleaptă decât el și-ar fi putut imagina vreodată.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.