În ultima vreme, soțul avea tot mai multe deplasări. Iar relația dintre soți nu mai era ca înainte. Adrian devenise cumva rece cu ea, nu-i mai spunea complimente, nu-i mai dăruia flori.
Elena nu-și mai amintea nici măcar când ieșiseră ultima dată undeva împreună, în familie. Acest lucru o întrista foarte mult. Și iată, când își pierduse complet speranța, soarta i-a făcut un cadou neașteptat.
Într-o dimineață, imediat după micul dejun, i s-a făcut rău. Stomacul i s-a încordat, iar în gât i s-a format un nod neplăcut. Elena spera că va trece, dar organismul i-a sugerat că trebuie să fugă urgent la toaletă.
Ciudat, ce aș fi putut mânca? Parcă am mâncat același lucru ca de obicei. Seara situația s-a repetat. Îi era greață.
Atunci femeia a decis să cumpere un test. Spera puțin că ar putea fi însărcinată, pentru că avea deja 42 de ani, dar merita să verifice. Cât de mare i-a fost surpriza când testul a arătat două linii.
Elena nu-și putea crede norocul. Abia l-a așteptat pe soțul ei să vină de la muncă.
Dragul meu, am o veste bună pentru tine. În curând vom fi cu unul mai mulți.
Adrian a privit-o surprins pe soția lui.
Ce vrei să spui? – Doar nu-mi spune că vrei să luăm o pisică sau un câine.
Elena a râs.
Nu, prostănacule! Și i-a întins testul. – În curând vom deveni din nou părinți tineri.
Au trecut câțiva ani…
Relațiile dintre soți rămăseseră încordate. Păreau mai degrabă vecini decât un cuplu căsătorit. Nu mai rămăsese nicio urmă din dragostea și tandrețea de odinioară.
Elena își dedica acum toată grija și atenția fiicei sale. Iar aceasta, cu sinceritatea ei copilărească, îi răspundea cu aceeași monedă. Și Rodica, soacra, o adora pe nepoată.
O vizita des, îi făcea cadouri, îi cumpăra rochii frumoase. Iana creștea ca o fetiță drăguță și isteață. La trei ani, mama ei a înscris-o la școala de balet.
Micuței îi ieșea bine. Profesorii îi prevesteau un viitor strălucit în dans. Se apropia Anul Nou.
Elena voia să-i cumpere fiicei ei păpușa despre care visa și a rugat-o pe soacră să aibă grijă de fetiță în timp ce ea mergea la centrul comercial. Soțul, ca de obicei, întârzia la serviciu, așa că a trebuit să-i ceară ajutorul Rodicăi. Elena se plimba încet prin magazine.
Nu-și mai amintea când avusese ultima dată posibilitatea să se plimbe singură. Deodată, atenția i-a fost atrasă de un CUPLU lângă un magazin de blănuri…
Elena încremeni. În fața magazinului de blănuri stătea Adrian, soțul ei, cu brațul înfășurat protector în jurul unei femei tinere și suple. Râdeau împreună, iar el îi mângâia părul cu o tandrețe pe care Elena nu o mai văzuse de ani buni.
Cu inima bătându-i nebuneşte, Elena se ascunse în spatele unui stâlp și scoase telefonul. Trebuia să aibă dovezi. Făcu câteva fotografii, iar apoi, cu mâinile tremurânde, începu să filmeze.
„Îți va arăta grozav,” auzi vocea lui Adrian, în timp ce femeia își proba o haină de blană scumpă. „Meriți tot ce e mai bun, Camelia.”
„Dar e atât de scumpă,” răspunse femeia, privindu-se în oglindă. „Cinci mii de euro…”
„Pentru tine, nimic nu e prea scump,” spuse Adrian, sărutând-o pe gât. „În plus, în curând nu voi mai avea cheltuieli cu familia mea. Am depus actele de divorț ieri.”
Elena simți cum podeaua se clatină sub picioarele ei. Divorț? Nici măcar nu-i spusese că vrea să divorțeze.
„Dar… soția ta? Și copiii?” întrebă Camelia, aranjându-și blana pe umeri.
Adrian râse dispreţuitor. „Ce soție? O simplă gospodină care nu știe nimic despre afaceri sau bani. Va rămâne goală și desculță cu trei spini în coastă. M-am asigurat că totul e trecut pe numele firmei, iar firma e protejată. Nu va primi nimic.”
„Dar nu mă simt bine știind că trei copii vor suferi,” spuse Camelia, părând puțin îngrijorată.
„Nu-ți face griji,” o linişti Adrian. „Copiii mai mari sunt deja la facultate, se descurcă singuri. Iar cea mică… ei bine, am îndoieli că e a mea. Abia după ce s-a născut am descoperit că Alinei îi plăcea să se distreze când eram plecat în delegație.”
Elena simți cum furia îi întunecă vederea. Cum îndrăznea să pună la îndoială paternitatea Ianei? Copilul era leit el – aceiași ochi, același zâmbet. Continuă să filmeze, în timp ce Adrian plătea blana scumpă și îi mai promitea Cameliei o vacanță exotică după finalizarea divorțului.
În drum spre casă, Elena nu plânse. Era dincolo de lacrimi. Era timpul pentru acțiune.
În următoarele zile, Elena documentă meticulos toate proprietățile și activele lor. Descoperise încă din prima zi de căsnicie unde Adrian își ținea toate documentele importante – obicei pe care el nu-l schimbase niciodată, considerând-o prea neinteresată sau prea proastă pentru a înțelege afacerile lui.
Dar Adrian uitase că înainte de a fi mamă și soție, Elena fusese contabilă. Și nu una oarecare, ci șefa departamentului financiar al unei corporații multinaționale, poziție la care renunțase pentru a-și crește copiii, la insistențele lui Adrian.
Fotografii documente importante, inclusiv contracte semnate care dovedeau transferuri ilegale de active din patrimoniul familiei în patrimoniul firmei, pentru a o păgubi la divorț. Descoperi și înregistrări ale unor tranzacții dubioase care sugerau evaziune fiscală.
În același timp, Elena luă legătura cu un prieten vechi, Matei, acum un avocat respectat specializat în divorțuri cu miză mare.
„Elena, situația e gravă, dar nu disperată,” îi spuse Matei după ce analiză documentele. „Ai suficiente dovezi pentru a demonstra intenția de fraudă. Dar va fi o luptă urâtă.”
„Sunt pregătită,” răspunse ea simplu.
În ziua audierii, Elena se asigură că arată impecabil – părul strâns într-un coc elegant, un costum bleumarin sobru, machiaj discret. Voia să proiecteze imaginea unei femei de afaceri competente, nu a „gospodinei” pe care Adrian o descrisese cu atâta dispreț.
Când intră în sala de judecată, îl văzu pe Adrian alături de Camelia și avocatul său, Marcel Ionescu, cunoscut pentru tacticile agresive și lipsa de scrupule. Adrian păru șocat să o vadă atât de calmă și de elegantă, dar își reveni repede, șoptindu-i ceva avocatului său.
Judecătoarea, doamna Popescu, o femeie de vârstă mijlocie cu o reputație de corectitudine, deschise ședința.
„Înțeleg că domnul Munteanu solicită divorțul și împărțirea bunurilor conform documentelor depuse,” începu ea.
Avocatul lui Adrian se ridică triumfător. „Exact, doamnă judecătoare. Clientul meu dorește încheierea acestei căsnicii nefericite cât mai rapid. În ceea ce privește bunurile, propunem ca doamna să păstreze apartamentul familial și o pensie alimentară modestă pentru fiica lor minoră, iar domnul Munteanu să păstreze afacerea pe care a construit-o singur.”
„Înțeleg,” spuse judecătoarea, privind spre Elena. „Doamnă Munteanu, înțeleg că vă reprezentați singură?”
„Nu, doamnă judecătoare,” interveni Matei, ridicându-se. „Sunt avocatul doamnei Munteanu. Și avem câteva obiecții fundamentale față de propunerea domnului Ionescu.”
„Vă ascult,” zise judecătoarea, intrigată.
„Doamnă judecătoare, în primul rând, clienta mea nu contestă divorțul. De fapt, este de acord că această căsnicie trebuie să se încheie. Dar contestăm vehement caracterizarea afacerii ca fiind construită ‘singur’ de domnul Munteanu.”
Matei se apropie de masa judecătoarei, înmânându-i un dosar gros. „Aceste documente demonstrează că afacerea a fost înființată cu banii de nuntă ai celor doi soți, plus vânzarea apartamentului doamnei Munteanu de dinainte de căsătorie. Mai mult, în primii cinci ani, când compania era în dificultate, doamna Munteanu a fost cea care a adus venituri stabile în familie, lucrând ca director financiar, permițându-i soțului să-și dezvolte afacerea.”
Adrian se făcu palid. Nu se așteptase ca Elena să-și amintească aceste detalii sau să aibă documentele doveditoare.
„În plus,” continuă Matei, „avem dovezi că domnul Munteanu a transferat ilegal active din patrimoniul comun în cel al companiei sale, cu intenția clară de fraudare a soției la divorț.”
Judecătoarea ridică sprâncenele, începând să răsfoiască documentele.
„Dar cel mai grav,” adăugă Matei, „este că avem dovezi de evaziune fiscală în gestionarea companiei.”
La auzul acestor cuvinte, Marcel Ionescu sărise în picioare. „Obiecție! Acestea sunt acuzații grave și nefondate!”
„Vor fi examinate dovezile,” interveni judecătoarea ferm. „Continuați, domnule avocat.”
„Mulțumesc, doamnă judecătoare. În plus față de documentele depuse, avem și înregistrări audio-video care demonstrează intenția clară a domnului Munteanu de a-și priva soția și copiii de bunurile dobândite în timpul căsniciei.”
Elena apăsă un buton pe telefon, iar în sala de judecată se auzi clar vocea lui Adrian: „Va rămâne goală și desculță cu trei spini în coastă. M-am asigurat că totul e trecut pe numele firmei, iar firma e protejată. Nu va primi nimic.”
Camelia se făcu mică în scaun. Adrian era livid. Judecătoarea își șterse transpirația de pe frunte, vizibil șocată de tonul și conținutul înregistrării.
„Există și alte înregistrări similare,” adăugă Matei, „precum și dovezi că domnul Munteanu întreține o relație extraconjugală de peste doi ani, cheltuind sume considerabile din banii familiei pentru cadouri și vacanțe pentru amantă.”
Judecătoarea își drese glasul. „În lumina acestor dovezi, cred că este necesar să suspendăm audierea de astăzi și să programăm o nouă ședință după ce toate documentele vor fi examinate corespunzător. De asemenea, voi trimite o solicitare către ANAF pentru verificarea situației fiscale a companiei domnului Munteanu.”
Adrian sărise în picioare, livid de furie. „Nu poți face asta! Elena, ce naiba crezi că faci? Vei distruge tot!”
„Domnule Munteanu!” interveni judecătoarea sever. „Comportați-vă, sau vă voi scoate din sală.”
După încheierea ședinței, în timp ce ieșeau din tribunal, Adrian o prinse pe Elena de braț.
„Ești nebună? Dacă ANAF-ul intră peste mine, rămânem toți pe drumuri! Inclusiv copiii tăi!”
Elena îl privi calm. „Copiii noștri, Adrian. Inclusiv Iana, care, apropo, are testul tău ADN pozitiv în acest dosar.” Îi arătă un alt dosar pe care îl ținea strâns la piept. „Dar nu-ți face griji pentru ANAF. Am o propunere pentru tine.”
Adrian o privea neîncrezător.
„Divorțăm civilizat. Îmi revine 50% din companie ca acționar, plus casa de vacanță și o pensie alimentară decentă pentru Iana. În schimb, nu trimit aceste documente la ANAF.”
„Ești… ești… o…”
„O femeie de afaceri, Adrian. La fel ca tine. Diferența este că eu nu-mi trădez familia.” Elena zâmbi ușor. „Ai 24 de ore să te decizi. Altfel, mâine la prima oră, aceste documente ajung pe biroul inspectorilor fiscali.”
După două săptămâni, divorțul era finalizat. Elena primise exact ce ceruse – jumătate din acțiunile companiei, casa de vacanță, și o pensie alimentară generoasă pentru Iana. Adrian și Camelia dispăruseră în Spania, încercând să se refacă după șocul suferit.
Elena își redeschise vechiul birou de contabilitate, iar în mai puțin de un an, afacerea ei era mai prosperă decât fusese vreodată cea a lui Adrian.
Într-o seară, în timp ce o ajuta pe Iana să-și pregătească costumul pentru recitalul de balet, telefonul Elenei sună. Era Rodica, fosta ei soacră.
„Am auzit că Adrian și tânăra aceea s-au despărțit,” spuse Rodica. „Aparent, ea l-a părăsit când a descoperit că nu mai are atâția bani cât credea.”
Elena zâmbi, aranjând fundiţa de la costumul Ianei.
„Ce păcat,” răspunse ea fără urmă de răutate. „Dar știi cum se spune, Rodica – ce ție nu-ți place, altuia nu-i face.”
„Elena,” continuă Rodica ezitant, „mă întrebam dacă… aș putea veni la recitalul Ianei de mâine? Mi-e dor de nepoata mea.”
„Bineînțeles, Rodica. Familia rămâne familie.” Elena închise telefonul și o îmbrățișă pe Iana. „Știi ceva, draga mea? Câteodată în viață pierzi lucruri care par importante, dar câștigi ceva mult mai valoros – te descoperi pe tine însăți.”
Iana o strânse tare în brațe. „Și să știi că mie nu-mi trebuie un tată care nu mă vrea. Te am pe tine, și ești mai puternică decât zece tați la un loc!”
Elena râse, simțindu-se cu adevărat fericită pentru prima dată după mulți ani. Simplitatea fusese întotdeauna arma ei secretă – părea simplă, dar avea o inteligență ascuțită și un spirit neînfrânt. Iar acum, în sfârșit, toată lumea știa asta.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.