“Bună ziua, doamnă Lucia!” — spuse încet și respectuos, dându-se la o parte. În holul dărăpănat intră ceremonios o femeie bine îmbrăcată, tânără, de vreo șaizeci de ani, ținând de un mâner lung o valiză scumpă. “De ce ai deschis așa de greu?” În loc de salut, întrebă amenințător.
“Ascundeai pe cineva?” Diana clătină din cap în semn de negare. “Nu ascundeam pe nimeni. Vorbeam cu o prietenă.”
Lucia aruncă imediat o privire spre Elena și își strânse buzele cu dispreț. “Adrian unde e? La muncă?” Nora ridică din umeri. “Nu știu.”
Femeia ridică sprâncenele perfect conturate…
„Cum adică nu știi unde e fiul meu?” întrebă Lucia, lăsându-și valiza jos cu un gest hotărât. „Sunt soția lui, ar trebui să știi unde e soțul tău în fiecare moment al zilei.”
Diana schimbă o privire rapidă cu Elena, prietena ei, care stătea încă pe canapeaua din sufragerie, evident stânjenită de situație.
„Doamnă Lucia,” începu Diana încet, „cred că avem multe de discutat. Poate doriți să vă așezați?”
„Nu vreau să mă așez,” replică Lucia, privind în jur cu dezaprobare. „Vreau să știu unde e Adrian. Și de ce arată apartamentul așa? De ce e atât de dezordonat?”
Elena se ridică discret. „Cred că ar trebui să plec,” spuse ea, îndreptându-se spre ușă.
„Da, cred că ar fi mai bine,” confirmă Diana, strângând-o scurt în brațe pe prietena ei. „Te sun mai târziu.”
După ce Elena plecă, Diana se întoarse spre soacra ei, care se instalase deja în fotoliul preferat al lui Adrian, uitându-se în jur cu o expresie acuzatoare.
„Doamnă Lucia,” începu Diana din nou, așezându-se pe marginea canapelei, „Adrian nu mai locuiește aici. Am divorțat acum opt luni.”
Expresia Luciei se transformă instantaneu. Ochii i se măriră, iar gura i se deschise într-o expresie de neîncredere totală.
„Ce prostie e asta? Adrian nu mi-a spus nimic despre un divorț!”
Diana înghiți în sec. „Îmi pare rău că aflați așa. Credeam că știți.”
Lucia se ridică brusc, cu mâinile tremurânde. „Nu te cred! Adrian m-ar fi anunțat. Sunt mama lui!”
„Vă rog să-l sunați și să-l întrebați personal,” sugeră Diana, simțindu-se dintr-odată epuizată.
Lucia își scoase telefonul din poșetă și formă numărul fiului ei. După câteva încercări fără răspuns, îi lăsă un mesaj vocal furios, cerându-i să o sune urgent.
„Ce i-ai făcut fiului meu?” întrebă Lucia, înfigându-și privirea în Diana. „L-ai înșelat? De asta a plecat?”
Diana respiră adânc, încercând să-și păstreze calmul. „Nu l-am înșelat. Am avut probleme care nu s-au putut rezolva. A fost decizia lui să divorțeze.”
„Probleme! Ha! Singura problemă ai fost tu! Niciodată nu ai fost suficient de bună pentru el. I-am spus asta de la început!”
Diana își mușcă buza, luptându-se să nu răspundă la provocare. Comentariile Luciei despre ea începuseră încă din prima zi când îl cunoscuse pe Adrian, cu zece ani în urmă. Nimic din ce făcea nu era suficient de bun pentru fiul ei prețios.
„Unde stă acum? Mă duc la el,” anunță Lucia, ridicându-și valiza.
„Nu știu exact,” mărturisi Diana. „Ne vedem rar, doar când trebuie să discutăm despre apartament.”
„Ce e cu apartamentul? Ce trebuie să discutați despre el?”
Diana își frecă tâmplele, simțind o durere de cap apropiindu-se. „La divorț, Adrian a câștigat dreptul la jumătate din acest apartament. Deși l-am cumpărat împreună, cu ajutorul părinților mei.”
Lucia păru brusc interesată. „Jumătate din apartament? Și ce intenționează să facă cu partea lui?”
„Vrea să vând apartamentul și să-i dau jumătate din bani. Sau să-i cumpăr eu partea lui, ceea ce e imposibil pentru mine în acest moment.”
Un zâmbet subtil apăru pe fața Luciei. „Deci, tehnic vorbind, jumătate din acest apartament aparține fiului meu?”
Diana dădu din cap, simțindu-se inconfortabil sub privirea calculată a fostei soacre.
„Interesant,” murmură Lucia, așezându-se din nou. „Foarte interesant.”
În acel moment, telefonul Luciei sună. Era Adrian. Diana se retrase în bucătărie pentru a le oferi intimitate, dar putea auzi tonul ridicat al conversației.
„De ce nu mi-ai spus că ai divorțat?… Ce vrei să spun cu asta?… Bineînțeles că am dreptul să știu!… Sunt mama ta!… Nu, nu plec de aici. De fapt, cred că voi sta o vreme. Jumătate din acest apartament e al tău, nu-i așa? Deci pot sta aici ca invitata ta.”
Diana se sprijini de blatul bucătăriei, simțindu-se dintr-odată slăbită. Asta era tot ce-i mai lipsea – Lucia locuind cu ea, în propriul ei apartament.
După câteva minute, Lucia apăru în ușa bucătăriei.
„Adrian mi-a confirmat totul,” spuse ea cu un aer triumfător. „Și mi-a spus că pot sta aici cât doresc. De fapt, cred că voi rămâne o vreme, până când situația cu apartamentul se va rezolva. În fond, jumătate din el aparține fiului meu, și ca mama lui, am dreptul să mă folosesc de această jumătate.”
Diana își simți inima bătând cu putere. „Nu cred că asta e o idee bună, doamnă Lucia.”
„Nu contează ce crezi tu, draga mea. Adrian a spus că pot rămâne, și asta voi face. Acum, unde e camera de oaspeți? Sau poate ar trebui să iau dormitorul principal, având în vedere că jumătate din el e al fiului meu?”
Diana se simți copleșită de furie și neputință. După toți acești ani de critici și intervenții, după un divorț dureros și lupta pentru apartament, Lucia reușise să găsească o nouă modalitate de a-i face viața un coșmar.
„Camera de oaspeți e la capătul holului,” spuse ea, cu o voce care abia ascundea furia.
Lucia zâmbi mulțumită și se îndreptă spre camera indicată, trăgându-și valiza după ea. „Și, apropo,” adăugă ea, oprindu-se în prag, „ar trebui să faci puțină curățenie pe aici. Locul arată oribil.”
După ce Lucia dispăru în camera de oaspeți, Diana se prăbuși pe un scaun din bucătărie, încercând să-și adune gândurile. Trebuia să facă ceva. Nu putea trăi așa, cu cea mai mare dușmană a ei sub același acoperiș.
Luă telefonul și îi trimise un mesaj furios lui Adrian: „Nu pot crede că i-ai spus mamei tale că poate sta aici! Asta e ridicol și o știi!”
Răspunsul veni aproape imediat: „Dacă nu-ți place, grăbește-te să-mi cumperi partea mea de apartament sau să-l vinzi. Până atunci, mama are tot dreptul să folosească jumătatea mea cum dorește.”
Diana lăsă telefonul jos, simțindu-se în capcană. Nu avea banii necesari pentru a-i cumpăra lui Adrian partea lui, iar vânzarea apartamentului ar fi însemnat să se mute, să-și ia la revedere de la casa în care investise atât de mult suflet.
Un zgomot o făcu să se întoarcă. Lucia stătea în ușa bucătăriei, cercetând conținutul frigiderului.
„Nu ai nimic de mâncare aici? Cum trăiești așa? Ce fel de gospodină ești?”
Diana închise ochii pentru o clipă, adunându-și toată puterea. Apoi se ridică încet și spuse cu o voce calmă dar fermă:
„Doamnă Lucia, trebuie să stabilim niște reguli dacă veți sta aici.”
Lucia se întoarse spre ea, ridicând o sprânceană. „Reguli? În apartamentul fiului meu?”
„În apartamentul MEU,” sublinie Diana. „Jumătate e al meu complet, iar cealaltă jumătate e momentan a lui Adrian, nu a dumneavoastră. Dacă doriți să stați aici, va trebui să respectați spațiul meu și intimitatea mea.”
Pentru un moment, Lucia păru surprinsă de acest ton neașteptat. Era obișnuită ca Diana să cedeze, să accepte criticile ei în tăcere.
„Și dacă refuz?” întrebă ea provocator.
Diana își încrucișă brațele. „Atunci voi suna la poliție și vă voi raporta ca intrusa în casa mea. Adrian nu locuiește aici, deci nu vă poate invita legal să stați.”
Cele două femei se priviră intens, fiecare evaluând hotărârea celeilalte. Pentru prima dată în zece ani, Diana nu se mai simțea intimidată de Lucia. Divorțul de Adrian, deși dureros, îi dăduse o nouă perspectivă asupra vieții și o nouă putere.
„Bine,” spuse în cele din urmă Lucia, cu un aer ofensat. „Care sunt aceste… reguli ale tale?”
Diana simți un mic triumf interior, dar știa că adevărata bătălie abia începea. Avea de petrecut câteva zile sau săptămâni cu această femeie care făcuse tot posibilul să-i saboteze căsnicia. Dar de data aceasta, era pregătită să lupte pentru spațiul ei, pentru liniștea ei.
Și poate, doar poate, va găsi o modalitate de a scăpa definitiv de Lucia și de Adrian, recâștigându-și complet apartamentul și viața.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.