Și-a prins iubita soție în brațele propriului prieten. Decizia a fost luată instantaneu. Nici măcar nu le-a spart fețele.
Pur și simplu l-a aruncat pe prietenul său, acum fost prieten, pe ușă afară, iar soției i-a spus: — Plec la sat pentru o lună, te rog să-ți iei toate lucrurile din apartamentul meu. Sper că nu vom avea niciun dezacord, pentru că te voi face de rușine în tot orașul.
Soția lui lucra la administrație și în acel moment se pregătea să devină deputat. Ea, desigur, i-a spus că-l va șterge de pe fața pământului, dar Ștefan doar a zâmbit rece. – Nu ești în stare, draga mea.
Și amândoi știau că într-adevăr nu era în stare. Slujba ei era doar o coincidență fericită, doar s-a aflat la momentul potrivit la locul potrivit. El și-a strâns repede lucrurile.
La serviciu, dintr-un motiv oarecare, a scris cerere de demisie, nu de concediu. Probabil voia să schimbe totul în viața lui. Și dis-de-dimineață a pornit cu mașina sa spre satul unde trăise cândva bunicul său.
Cu bunicul, Ștefan fusese întotdeauna foarte apropiat. Când era mic, își petrecea des vara la bunici. Apoi a crescut, bunica s-a stins, dar el a continuat să-l viziteze pe bunic.
— Ștefane, tu ești? Câți ani, câte ierni? Ștefan a zâmbit larg. — Nicolae, cât mă bucur să te văd! S-au îmbrățișat, iar Nicolae a privit curios în mașină.
— Ce, ai venit pentru toată vara? — Deocamdată pentru o lună, iar apoi vom vedea. — Serios? Păi trebuie să sărbătorim asta. Uite ce, tu instalează-te și diseară vino la noi.
Acum aprind focul la baie, vom prăji niște carne. Îți amintești ce baie am eu? Lui Ștefan i s-au încordat mușchii feței. — Cum aș putea uita baia ta? Acolo te naști din nou.
Nicolae s-a îndreptat spre casă, iar Ștefan l-a strigat. — Nicu, stai puțin. Acela s-a întors… — Uite CE am eu
…și din mașină scoase o valiză neagră, elegantă. O deschise cu grijă, iar în interiorul ei, pe un material catifelat, stătea o sticlă de coniac vechi de 25 de ani. Nicolae fluieră admirativ.
— E de la bunicul, spuse Ștefan, cu un zâmbet în care se citea și mândrie, și tristețe. Mi-a spus să o păstrez pentru o ocazie specială. Cred că acum e momentul.
— Doamne, Ștefane, ai ținut-o atât de mult? Bunicul tău a murit acum…
— Șase ani. Da, am păstrat-o. Pentru o zi care să merite cu adevărat.
Nicolae își scărpină ceafa, privind sticla cu respect.
— Bine, atunci diseară la mine. Maria va face plăcinte, iar eu mă ocup de restul. Vino pe la șapte.
După ce Nicolae plecă, Ștefan rămase singur în fața căsuței bunicului său. Era o clădire modestă, cu două camere, o bucătărie mică și o verandă acoperită. Fusese închisă de șase ani, de când bunicul se stinsese, și doar din când în când vecinii o mai aeriseau. Ștefan își amintea cum, cu câteva luni înainte de a muri, bunicul îi dăduse actele casei.
„Ștefane, băiatul meu,” îi spusese bătrânul, cu o voce deja slăbită de boală, „casa asta e a ta acum. Nu e mare lucru, dar e plătită, are grădină frumoasă, și nu-i nimeni care să te deranjeze. Dacă vreodată viața în oraș te va sufoca, vino aici. Pământul ăsta are putere vindecătoare.”
Ștefan zâmbi amintindu-și cuvintele bătrânului. La vremea aceea, le considerase doar nostalgia unui om care petrecuse toată viața la țară. Acum începea să le înțeleagă sensul mai profund.
Deschise ușa casei și fu întâmpinat de mirosul specific de lemn vechi, praf și amintiri. Intră și lăsă geamurile deschise, să intre aerul proaspăt. Casa era exact așa cum și-o amintea – simplă, modestă, dar solidă și primitoare. Mobila veche, patul de lemn acoperit cu o cuvertură brodată, masa din bucătărie pe care bunica obișnuia să frământe pâinea – toate erau acolo, așteptând parcă să fie folosite din nou.
Ștefan începu să despacheteze lucrurile din mașină. Nu luase multe – câteva haine, un laptop, unelte și semințe pentru grădină. Fusese un impuls să cumpere semințele, dar acum i se părea natural. Va curăța grădina care fusese lăsată în paragină și va planta legume. Va avea nevoie de ceva să-l țină ocupat.
În timp ce aranja lucrurile, Ștefan încercă să nu se gândească la ce lăsase în urmă. La expresia de pe fața soției sale când o prinsese cu cel mai bun prieten al lui. La umilința, furia și dezamăgirea care îl copleșiseră. La slujba pe care o abandonase fără să se gândească la consecințe. Toată viața lui de la oraș părea acum un vis urât din care tocmai se trezise.
La ora șapte fix, Ștefan bătu la ușa lui Nicolae. Fu întâmpinat de aroma de plăcinte proaspete și de râsetele care veneau din interior. Nicolae îl prezentă soției sale, Maria, și celor doi copii ai lor, Ana și Mihai, adolescenți care îl priveau cu curiozitate.
— Copii, el e Ștefan, prietenul meu din copilărie, cel despre care v-am povestit atât de mult, spuse Nicolae, mândru. A venit să stea în casa bunicului său, lângă pârâu.
Băură coniacul, mâncară plăcintele Mariei și alte bunătăți, și povestiră până târziu în noapte. Nicolae și Maria nu întrebară niciodată direct de ce Ștefan părăsise orașul atât de brusc, și el le fu recunoscător pentru asta. Le spuse doar că avusese nevoie de o schimbare, că viața de la oraș devenise sufocantă.
— Să știi că avem nevoie de un profesor de matematică la școala din sat, spuse Maria la un moment dat. Cel vechi s-a pensionat anul trecut, iar de atunci copiii fac ore cu o profesoară care vine din orașul vecin, o dată pe săptămână.
— Nu cred că aș fi potrivit, spuse Ștefan, deși fusese inginer și lucrase cu cifre toată viața. Nu am experiență pedagogică.
— Gândește-te la asta, insistă Maria blând. Copiii ar avea mult de câștigat de pe urma cunoștințelor tale.
În zilele următoare, Ștefan se aruncă în muncă fizică. Curăță casa, repară acoperișul, puse în ordine grădina care fusese năpădită de buruieni. Nopțile erau cele mai grele – atunci, în liniștea casei bunicului, amintirile și întrebările îl asaltau. De ce nu văzuse semnele? Cum de nu înțelesese că soția lui și prietenul său îl înșelau? Cât timp durase totul?
Dar în fiecare dimineață, când soarele răsărea deasupra satului, Ștefan simțea cum durerea se diminuează puțin câte puțin. Aerul proaspăt, munca fizică, simplitatea vieții de la țară – toate acestea începeau să vindece rănile sufletești pe care le aducea din orașul lăsat în urmă.
După o săptămână, unul dintre vecinii bunicului său, bătrânul Vasile, veni să-l vadă. Era un om în vârstă, cu mâini noduroase de la munca câmpului și o față brăzdată de riduri profunde.
— Am auzit că ai venit să stai în casa lui Dumitru, spuse bătrânul, referindu-se la bunicul lui Ștefan. E bine că ai venit. Casa asta are nevoie de viață în ea.
— Mulțumesc, spuse Ștefan. Încerc să o pun la punct.
— Te-am văzut muncind în grădină, continuă Vasile. Ai săpat-o toată singur?
— Da, vreau să plantez legume.
Bătrânul dădu din cap aprobator.
— E pământ bun acolo. Dumitru avea cele mai frumoase roșii din sat. Și cele mai dulci căpșuni. Le aducea mereu nepoatei mele, Anei.
— Anei? întrebă Ștefan, amintindu-și vag de o fată cu păr castaniu și ochi mari, cu care se juca în copilărie.
— Da, Ana a mea. A plecat la facultate în capitală, apoi s-a măritat acolo. Dar a rămas văduvă tânără, sărăcuța. Soțul ei a murit într-un accident acum trei ani. S-a întors în sat cu fetița ei, are cinci ani micuța. Ana predă la școala din sat.
Ștefan dădu din cap, încercând să-și amintească mai multe despre Ana. Fusese o fată timidă, care stătea mereu cu nasul în cărți, în timp ce el și ceilalți băieți se jucau prin râu. Parcă aveau aceeași vârstă.
— Ce predă? întrebă Ștefan, dintr-o curiozitate genuină.
— Limba română și istoria. Dar de când a plecat profesorul de matematică, încearcă să-i ajute și pe copii cu asta, deși nu e specialitatea ei.
Ștefan simți cum o idee începe să prindă contur în mintea lui. Poate că propunerea Mariei nu era atât de absurdă, la urma urmei. Avea pregătirea necesară, iar copiii din sat aveau nevoie de ajutor. Ar fi ceva util de făcut cu timpul său.
— Crezi că ar fi interesată școala de un profesor de matematică? întrebă el, aproape fără să realizeze.
Ochii bătrânului Vasile se luminară.
— Sigur ar fi! Directoarea, doamna Popescu, încearcă de un an să găsească pe cineva. Dar cine vrea să vină să predea într-un sat mic ca al nostru, când poate câștiga mai bine la oraș?
A doua zi, Ștefan se trezi devreme, se bărbieri atent și îmbrăcă una dintre puținele cămăși pe care le adusese. Se urcă în mașină și merse până la școala din centrul satului – o clădire modestă, dar îngrijită, cu ferestre mari și o curte plină de flori.
Directoarea, doamna Popescu, o femeie energică de vreo cincizeci de ani, îl primi cu entuziasm când află cine este și ce vrea.
— Doamne, parcă mi-a trimis cerul un înger! exclamă ea după ce îi verifică actele și CV-ul pe care le adusese. Avem atâta nevoie de un profesor de matematică! Copiii noștri sunt inteligenți, dar fără un profesor bun, nu au nicio șansă la examenele naționale.
Ștefan zâmbi, simțindu-se pentru prima dată în ultimele săptămâni util și apreciat.
— Nu am experiență în predare, repetă el, dar sunt dispus să învăț.
— Experiența vine cu timpul, spuse doamna Popescu. Important e să ai cunoștințele și dorința de a le transmite. Restul se învață.
Tocmai semnau documentele preliminare când ușa biroului se deschise și o femeie intră grăbită.
— Doamna directoare, am terminat de corectat lucrările de la…
Se opri brusc, văzându-l pe Ștefan. El ridică privirea și rămase înmărmurit. În fața lui stătea Ana – nu Ana copilăriei, ci o femeie matură, cu aceiași ochi mari și expresivi pe care și-i amintea, dar cu o maturitate și o profunzime nouă în privire.
— Ștefan? șopti ea, recunoscându-l imediat.
— Ana, spuse el, ridicându-se.
Se priviră pentru câteva momente, până când doamna Popescu tuși discret.
— Văd că vă cunoașteți deja, ceea ce e minunat! Ana, Ștefan va fi noul nostru profesor de matematică.
Vestea că Ștefan, nepotul lui Dumitru, se întorsese în sat și devenise profesor la școală se răspândi ca focul. În doar câteva zile, tot satul știa. Unii erau curioși, alții sceptici, dar majoritatea erau încântați că școala avea în sfârșit un profesor de matematică calificat.
Ștefan se adaptă surprinzător de repede noii sale vieți. Dimineața preda la școală, iar după-amiaza lucra în grădina bunicului. Serile și le petrecea pregătind lecțiile pentru ziua următoare, uneori cu ajutorul Anei, care se dovedise a fi un sprijin neprețuit în tranziția lui către cariera didactică.
Încet, încet, durerea trădării începu să se estompeze. Primise câteva mesaje de la fostul prieten, care încerca să se scuze, și chiar și de la soție, care oscila între amenințări și implorări pentru a se întoarce. Le ignorase pe toate. Viața lui era acum aici, în satul unde crescuse, printre oameni simpli și onești.
Cea mai mare surpriză veni însă de la elevii săi. Copiii, inițial reticenți față de acest străin de la oraș, începură să-l îndrăgească și să se implice cu entuziasm în orele lui. Ștefan descoperi că avea un talent natural pentru predare – putea explica concepte complexe într-un mod simplu și accesibil, și avea răbdarea necesară pentru a lucra cu fiecare elev în parte.
— Nu mi-am imaginat niciodată că voi fi profesor, îi mărturisi el Anei într-o seară, în timp ce lucrau împreună la pregătirea unor materiale didactice.
— Uneori cele mai bune lucruri din viața noastră sunt cele pe care nu le-am planificat, răspunse ea cu un zâmbet cald.
Anca, fetița Anei, o copilaș vesel cu codițe și ochi exact ca ai mamei ei, se atașase de Ștefan și adesea îl acompania în grădină, ajutând-l să ude răsadurile și să culeagă primele legume.
În câteva luni, grădina bunicului înflorise din nou, casa fusese renovată complet, iar Ștefan devenise unul dintre cei mai apreciați profesori din școală. Copiii îl iubeau, părinții îl respectau, iar el simțea pentru prima dată în viața lui că făcea ceva cu adevărat semnificativ.
Într-o seară de toamnă, când vântul aducea mirosul de fructe coapte și fum de lemne, Ștefan stătea pe veranda casei, admirând stelele. Auzise de la Nicolae că fosta lui soție se căsătorise cu un politician local și părăsise orașul pentru capitală. Vestea nu-i provocase nicio emoție – realizase că acea parte din viața lui se încheiase definitiv.
Auzi pași ușori și o văzu pe Ana apropiindu-se, cu un coș acoperit cu un prosop.
— Am făcut plăcintă cu merele din livada ta, spuse ea, așezându-se lângă el pe verandă. Anca a insistat să-ți aducem și ție.
— Mulțumesc, spuse el, simțind mirosul îmbietor. Unde e micuța teribilă?
— La bunicul. Îi citește o poveste. Cred că de fapt el o adoarme pe ea, nu invers.
Ștefan râse și tăie două felii de plăcintă. Mâncară în liniște prietenoasă, admirând cerul înstelat.
— Știi, spuse Ana după un timp, când ai venit aici, tot satul vorbea. Spuneau că ești nebun, că ai părăsit un job bun la oraș pentru a te îngropa într-un sat uitat de lume.
— Și tu ce credeai? întrebă Ștefan, întorcându-se spre ea.
— Credeam că ești curajos, răspunse Ana simplu. Că ai avut tăria să faci o schimbare atunci când viața ți-a cerut-o. Nu mulți oameni au curajul ăsta.
Ștefan simți o căldură ciudată răspândindu-se în pieptul său. Nu mai simțise așa ceva de mult timp – acea senzație simplă de a fi înțeles, apreciat pentru ceea ce era cu adevărat, nu pentru ce avea sau ce putea oferi.
— Mulțumesc, Ana, spuse el încet. Pentru tot.
Ea îi zâmbi, iar în lumina slabă a lunii, Ștefan văzu în ochii ei o promisiune – promisiunea unui nou început, a unei noi povești. O poveste care începuse cu trădare și durere, dar care acum, în liniștea acestui sat, părea să se îndrepte spre ceva frumos și autentic.
După un an, când primii elevi ai lui Ștefan luară note excelente la examenele naționale, TOT SATUL A RĂMAS UIMIT. Elevii din cătunul lor mic obținuseră rezultate mai bune decât cei din orașe. Părinții erau mândri, copiii entuziasmați, iar doamna Popescu nu înceta să spună tuturor că Ștefan fusese un dar de la Dumnezeu pentru școala lor.
Iar în vara care urmă, când Ștefan și Ana se căsătoriră în grădina înflorită a casei bunicului, având-o pe Anca ca domnișoară de onoare, nimeni nu mai era uimit. Pentru că uneori, cele mai frumoase povești de dragoste încep cu un final dureros. Și uneori, trebuie să pierzi tot ce credeai că îți dorești pentru a găsi ceea ce îți trebuie cu adevărat.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.