Maria se uita la panoul de informații din aeroport și se bucura că a ajuns la timp pentru zbor. Femeia s-a așezat pe un scaun și aștepta începerea îmbarcării.
Ea zbura pentru prima dată și nu cunoștea toate nuanțele. Maria Antonescu părea de 80 de ani, îmbrăcată nu foarte bine. Oamenii o ocoleau, probabil gândindu-se că e cerșetoare.
Toate locurile pe scaune erau ocupate, dar lângă bătrână era gol, nimeni nu voia să se așeze lângă ea. La început erau lăsați să intre cei de la clasa business, iar apoi restul. Maria Antonescu a așteptat până la sfârșit momentul când toți vor trece și atunci va merge și ea spre avion.
„Bunico, ce mai așteptați? Dumneavoastră trebuie să intrați cu clasa business” – a spus un tânăr.
Femeia a alergat spre avion și nu știa încotro să meargă mai departe. Când a ajuns la locul ei, vecinul ei a început să cheme stewardesa.
„Cine-i asta? Bunico, v-ați greșit locul. Iar tu să-ți faci treaba cum trebuie, că lași pe oricine să se așeze aici” – a spus bărbatul.
„Pasagera și-a ocupat locul corect, nu există nicio greșeală” – a spus fata.
„Te înșeli. Am cumpărat loc la clasa business, nu la economic” – a spus bărbatul.
„Totul e corect. Eu pot să zbor și la clasa economică” – a spus un alt bărbat.
Deodată s-a ridicat un tânăr și a trecut spre perdea.
„La economic sunt locuri, puteți să vă mutați acolo” – a spus el.
„Mută-te tu” – a răspuns brutal o femeie.
„Mă simt bine și aici” – a spus tânărul.
Pasagerii s-au împărțit în două tabere, una împotriva bătrânei, iar cealaltă de partea ei. Dar în mare parte, toți voiau ca ea să meargă la clasa economică.
Bătrâna stătea și nu înțelegea de ce vor să o alunge. Nu mirosea urât, arăta îngrijită. Brusc au chemat serviciul de securitate și femeia a fost rugată să se mute la clasa economică.
Femeia a lăsat să-i cadă o lacrimă și și-a luat geanta. Dar a scăpat-o, și de acolo a căzut ACEASTĂ fotografie.
CONTINUAREA 👇
Maria Antonescu se aplecă încet să ridice fotografia de pe podea, dar mâinile ei tremurau. Stewardesa care se afla mai aproape o luă înaintea ei, ridicând poza îngălbenită de timp. În clipa în care privirea fetei întâlni imaginea din fotografie, expresia i se schimbă brusc.
„Doamne…” șopti ea, privind când la fotografie, când la bătrâna din fața ei.
În fotografie, o tânără femeie în uniformă de pilot stătea lângă un avion de pasageri din anii ’60. Zâmbetul ei luminos și poziția mândră erau inconfundabile. Întoarse fotografia și citi inscripția de pe spate: „Maria Antonescu, primul pilot femeie de cursă lungă al României, 1962.”
Stewardesa îi întinse fotografia bătrânei cu mâini tremurânde.
„Dumneavoastră sunteți?”
Maria încuviință din cap, luând fotografia și mângâind-o cu degetele ei noduroase.
„A fost mult timp în urmă, draga mea.”
Stewardesa se întoarse către pasagerii care priveau scena cu curiozitate.
„Doamnelor și domnilor, avem onoarea de a o avea la bord pe doamna Maria Antonescu, prima femeie pilot de cursă lungă din istoria aviației noastre.”
Bărbatul care protestase cel mai vehement își drese glasul, vizibil stânjenit.
„Eu… îmi cer scuze. Nu știam.”
Maria zâmbi blând.
„Nu aveai cum să știi, tinere. Vremurile se schimbă, iar oamenii uită.”
Un bărbat mai în vârstă, îmbrăcat într-un costum elegant, se ridică brusc din al treilea rând.
„Maria Antonescu? Nu-mi vine să cred! Tatăl meu a fost navigator în echipajul dumneavoastră pe ruta București-Paris în anii ’70!”
Comandantul avionului, informat de stewardesă despre situație, ieși din cabina de pilotaj și se îndreptă spre Maria. Avea în jur de 45 de ani și un zâmbet cald pe buze.
„Doamnă Antonescu, este o onoare incredibilă. Am citit despre dumneavoastră în școala de aviație. Sunteți o legendă vie.”
Maria zâmbi stânjenită de toată atenția.
„Am făcut doar ce iubeam, nimic mai mult.”
Comandantul îi sărută mâna cu respect.
„Dacă nu aveți nimic împotrivă, aș fi onorat să vă invit în cabina de pilotaj după decolare.”
Pasagerii care mai devreme protestaseră acum păreau profund rușinați. Femeia care vorbise brutal își cerea scuze, în timp ce alții șopteau între ei, aruncând priviri pline de respect spre bătrâna doamnă.
Maria se așeză la locul ei, privind pe fereastră. Nu pentru asta cumpărase bilet la clasa business. Pur și simplu, la 85 de ani, oasele ei bătrâne aveau nevoie de puțin confort. Pensia ei modestă abia îi ajungea de la o lună la alta, dar economisise ani de zile pentru această călătorie. O călătorie specială spre Berlin, unde se afla mormântul singurului bărbat pe care îl iubise vreodată – navigatorul ei, Anton, care murise într-un accident tragic în 1975, în timp ce zbura sub comanda altui pilot.
În timpul zborului, Maria fu invitată în cabina de pilotaj. Ochii ei bătrâni se umplură de lacrimi când mâinile ei atinseră din nou instrumentele de bord. Atât de multe se schimbaseră – totul era acum digital, computerizat.
„Pe vremea mea, simțeai avionul, luptai cu vânturile și cerul cu propriile tale mâini,” zise ea încet.
Comandantul zâmbi.
„Doamnă Antonescu, ați dori să preluați comenzile pentru un minut? Doar pentru vechi timpuri?”
Maria ezită, apoi mâinile ei se așezară pe manșă. Era un gest simbolic, desigur – avionul zbura aproape complet automat. Dar pentru câteva momente, Maria Antonescu se simți din nou tânără, pilotând prin cerul albastru, liberă ca pasărea al cărei nume îl purta avionul ei preferat – „Rândunica”, un Ilyushin Il-18 cu care străbătuse cerul Europei timp de aproape două decenii.
Când se întoarse la locul ei, găsi o sticlă de șampanie și un buchet mic de flori. Stewardesa îi zâmbi.
„Din partea întregului echipaj, doamnă Antonescu.”
Bărbatul care se plânsese inițial se așeză lângă ea.
„Îmi permiteți să vă întreb ceva? Cum era să fiți femeie pilot în acele vremuri?”
Maria privi din nou pe fereastră, iar amintirile o copleșiră.
„Era ca și cum ai încerca să zbori în timp ce toată lumea îți spune că locul tău e pe pământ,” răspunse ea încet. „Tatăl meu a fost mecanic de avioane și, de mică, m-a luat cu el la ateliere. Îmi plăcea mirosul de combustibil și ulei, sunetul motoarelor. Când am anunțat că vreau să devin pilot, toți au râs. ‘Femeile nu pilotează avioane’, spuneau ei. Dar am fost încăpățânată.”
Povestea Mariei se desfășură ca un film. Despre cum a fost prima femeie admisă la școala de piloți după război. Despre cum colegii ei bărbați îi puneau șuruburi în perne sau îi ascundeau manualele. Despre cum a trebuit să fie de două ori mai bună ca orice bărbat pentru a fi considerată doar jumătate la fel de competentă.
Și apoi despre Anton – navigatorul care i-a fost alături din primul zbor, bărbatul care a crezut în ea când nimeni altcineva n-o făcea. Bărbatul pe care îl iubise în tăcere timp de ani, pentru că regulamentul interzicea relațiile romantice între membrii echipajului.
„L-am iubit 15 ani în tăcere,” șopti Maria. „Și când, în sfârșit, am îndrăznit să vorbim despre sentimentele noastre, el a murit la trei luni după ce ne-am logodit.”
Avionul începu procedura de aterizare în Berlin. Maria privi pe fereastră la orașul care se apropia. Ultima dată când fusese aici, Berlinul era încă împărțit de un zid. Anton fusese înmormântat în partea de est, iar ea, ca cetățean român, nu primise permisiunea să participe la funeralii.
„Astăzi, în sfârșit, voi putea să îi spun la revedere,” șopti ea pentru sine.
Când avionul ateriză, Maria fu surprinsă să vadă că toți pasagerii rămaseră pe locurile lor, permițându-i să coboare prima. Comandantul și echipajul stăteau aliniat la ieșirea din avion, salutând-o militar când trecu pe lângă ei.
În aeroport, o femeie elegantă în uniformă de director al aeroportului o aștepta cu un buchet mare de flori.
„Doamnă Antonescu, aeroportul Berlin Brandenburg vă urează bun venit. Am aflat despre sosirea dumneavoastră și ar fi o onoare să vă punem la dispoziție un șofer pentru șederea dumneavoastră aici.”
Maria era copleșită. Nu se aștepta la atât de multă atenție.
„Mulțumesc, dar am nevoie doar să ajung la cimitirul Friedrichsfelde.”
Directoarea dădu din cap înțelegător.
„Știm. Și dacă îmi permiteți, aș dori să vă însoțesc. Anton Reinhardt a fost un erou al aviației și pentru noi, germanii.”
În mașina care o ducea spre cimitir, Maria scoase din geantă un mic jurnal legat în piele. Îl ținuse ascuns timp de 50 de ani.
„Sunt scrisorile pe care i le-am scris lui Anton în fiecare zi după moartea lui,” îi explică ea directoarei. „Niciodată nu le-am arătat nimănui. Astăzi vreau să le las la mormântul lui.”
La cimitir, o aștepta o altă surpriză. Un grup de piloți pensionari, bărbați și femei în uniforme vechi, stăteau în liniște lângă mormântul lui Anton. Când o văzură pe Maria, se aliniară și salutară.
Un bărbat în vârstă se desprinse din grup.
„Doamnă Antonescu, sunt Karl Weiss, am fost coleg cu Anton la academia de zbor din Berlin. Ne-a vorbit atât de mult despre dumneavoastră. Suntem onorați să vă cunoaștem în sfârșit.”
Maria îngenunche lângă mormântul simplu și așeză jurnalul ei lângă piatra funerară.
„Cincizeci de ani te-am așteptat, Anton,” șopti ea. „Cincizeci de ani ți-am scris în fiecare zi, sperând că, undeva, poate mă auzi.”
Bătrâna pilot se ridică și privi spre cerul albastru deasupra Berlinului.
„Știți,” spuse ea încet către cei prezenți, „nu regret nimic. Am avut cerul. Am avut libertatea. Și pentru o vreme scurtă, am avut dragostea. Ce om poate cere mai mult de la viață?”
Pe drumul de întoarcere spre hotel, Maria privi pe fereastra mașinii la cerul care se întuneca. Undeva acolo sus, printre stele, simțea că Anton zboară încă, așteptând-o să vină să piloteze alături de el printre norii veșniciei.
Iar bătrâna pilot zâmbi, știind că, într-o zi, nu peste mult timp, se vor reîntâlni pentru un ultim zbor împreună.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.