Ilinca puse cana de cafea pe masă și se întinse spre laptop. Pe fereastră se auzea zgomotul obișnuit al curții de dimineață: mame cu cărucioare, bărbați grăbiți spre birou, copii alergând spre școală. O zi obișnuită de luni, cu care începea săptămâna de lucru.
— Ascultă, mi-a venit o idee, — Ilinca se uită la Petru, care stătea întins pe canapea, absorbit de telefonul său. — Ce-ar fi să închiriem apartamentul pentru șase luni și să plecăm la București? Colega mi-a propus să trec la munca de la distanță, iar la început putem sta la o prietenă.
Ilinca nici măcar nu se aștepta la o asemenea reacție. Petru sări ca ars, aruncă telefonul și își strânse pumnii.
— Auzi, creatură! Sora mea nu are unde să locuiască, iar tu vrei să închiriezi?! — țipa concubinul, uitând a cui este apartamentul.
În acel moment, Ilinca înțelese — totul s-a terminat. Doi ani de iluzii s-au transformat în praf.
Și totuși, cândva lucrurile stăteau cu totul altfel. În urmă cu cinci ani, la douăzeci și opt de ani, Ilinca cumpărase acest apartament. Un mic apartament cu o cameră la periferie, dar al ei. Investise moștenirea de la mama ei, pe care aceasta i-o lăsase după o boală îndelungată. Dar banii nu au fost suficienți, a trebuit să adauge propriile economii și să împrumute de la cea mai bună prietenă, Nicoleta.
Timp de doi ani, Ilinca a trăit modest, economisind la toate: își cumpăra haine doar la reduceri, lua prânzul de acasă în caserole, renunța la distracții. Lucra ca administrator de sistem într-o companie mică și seara făcea freelancing. A achitat datoria față de Nicoleta exact la termen și în sfârșit s-a simțit în siguranță. A apărut acea senzație de temelie sub picioare, care îi lipsise atât de mult după moartea mamei sale.
Pe Petru l-a cunoscut la o expoziție de artă contemporană. Ilinca mersese acolo cu colegii de serviciu, iar Petru era prieten cu unul dintre ei. Înalt, cu ochi inteligenți, putea vorbi ore întregi despre sensurile profunde ale celor mai neînțelese instalații. Părea atât de independent, de interesant. Lucra într-un studio de design, făcea proiecte pe internet.
Petru știa să facă curte frumos: oferea cadouri neobișnuite, gătea mâncăruri exotice, organiza surprize. Ilinca s-a îndrăgostit ca o adolescentă, deși întotdeauna se considerase rațională și practică.
După trei luni, Petru a sugerat că s-a săturat să traverseze tot orașul pentru a ajunge la ea și să plătească pentru o cameră închiriată.
— Îți dai seama cât de convenabil și mai ieftin va fi împreună, — spunea bărbatul. — Te voi ajuta cu plata chiriei, voi găti, nu vei regreta.
Și Ilinca a fost de acord. În primele săptămâni, Petru într-adevăr pregătea micul dejun, cumpăra alimente, aducea acasă mărunțișuri — lumânări, flori, bomboane.
Și apoi, brusc, a rămas fără loc de muncă.
— Proiectele s-au închis, — explica Petru, întins pe canapea. — La distanță se plătește puțin, iar la birou nu vreau să mă întorc — e sufocant acolo, înțelegi?
Ilinca înțelegea. Și plătea chiria, cumpăra alimente, achita facturile. Chiar și un telefon nou pentru Petru l-a luat în rate pe numele ei, când al lui s-a stricat.
— Totul e temporar, iepuraș, — o asigura Petru. — Când se aranjează lucrurile, voi compensa totul.
Acum, în apartamentul pe care îl iubise atât de mult, Ilinca simțea că aerul devenise irespirabil. Cuvintele lui Petru încă reverberau în încăpere, dar ceva se schimbase fundamental în interiorul ei. Ani de compromisuri și dezamăgiri mici se adunaseră într-un munte imposibil de ignorat.
„Creatură.” Așa o numise. Nu „iubire”, nu „draga mea”, nu măcar pe nume – ci „creatură”. Ca și cum ea nu ar fi fost decât un obiect, un simplu mijloc pentru confortul lui.
Ilinca respiră adânc și sorbi din cafeaua care începuse să se răcească. Mâinile îi tremurau ușor, dar vocea îi rămase calmă când vorbi:
— Al cui este acest apartament, Petru?
El o privi nedumerit, încă furios, ca și cum întrebarea ei era o diversiune iritantă.
— Ce întrebare e asta? Al nostru, evident.
Ilinca își mușcă buza, luptându-se cu un val de furie care amenința să explodeze.
— Nu, Petru. E al meu. Doar al meu. L-am cumpărat cu banii moșteniți de la mama și cu economiile mele. Nici măcar o factură nu ai plătit în ultimul an.
Petru se înroși la față, apoi făcu un gest disprețuitor cu mâna.
— Nu începe iar cu asta. Știi bine că traversez o perioadă dificilă. Parcă am vorbit despre asta.
Ilinca se ridică de la masă și se îndreptă spre dormitor. Deschise șifonierul și scoase un geamantan vechi din spatele hainelor lui Petru, care ocupau aproape tot spațiul.
— Ce faci? întrebă el, urmărind-o cu privirea.
Ilinca începu să-și adune metodic lucrurile personale: câteva haine, documentele importante, laptopul de serviciu, încărcătorul. Mișcările ei erau precise, automatizate, ca și cum deciziile fuseseră luate cu mult timp în urmă, așteptând doar momentul potrivit pentru a fi puse în aplicare.
— Ilinca, nu fi ridicolă! exclamă Petru, ridicându-se în sfârșit de pe canapea. Hai să discutăm ca adulții.
Ea se opri pentru o clipă și îl privi. În ochii lui se citea nu îngrijorare pentru ea, ci teamă pentru situația lui. Cât de ciudat că nu observase acest lucru până acum.
— Doi ani, Petru. Doi ani am suportat scuzele tale, promisiunile tale, minciunile tale. Doi ani în care ai trăit pe spatele meu, fără să contribui cu nimic. Dar să știi că sora ta nu se va muta aici. Nimeni nu se va mai muta aici.
Petru trecu rapid de la furie la o falsă blândețe. Era expertul manipulărilor emoționale, mereu știind exact când să schimbe tactica.
— Iubire, hai să ne calmăm amândoi. Am exagerat, recunosc. Dar știi că te iubesc. Vom rezolva totul, ca întotdeauna.
Ilinca închise geamantanul și se uită la telefonul ei. Era un mesaj de la Nicoleta: „Totul e pregătit. Te aștept.”
Cu o seară înainte, când Petru era ieșit la o bere cu prietenii (plătită tot din banii ei), Ilinca îi povestise Nicoletei totul. Nu pentru prima dată, dar pentru ultima oară. Nicoleta o ascultase în tăcere, apoi îi spusese simplu: „E vremea să pleci. Camera mea de oaspeți e liberă.”
— Nu plec pentru totdeauna, Petru, spuse Ilinca, surprinzându-se de propria liniște. Plec doar pentru câteva zile, să mă limpezesc. Tu vei pleca. Până vineri seara. Îți las timp să-ți găsești ceva.
Fața lui Petru se contorsionă într-o grimasă de nerecunoaștere.
— Nu poți să mă dai afară! Unde să mă duc?
— Poate la sora ta, care nu are unde să locuiască?
Petru încercă să o prindă de mână, dar Ilinca se feri.
— Nu mă atinge. Am încheiat această discuție.
Ieși din apartament, lăsându-l pe Petru strigând după ea. În lift, sprijinindu-se de perete rece, Ilinca simți cum lacrimile îi curg pe obraji. Nu erau lacrimi de tristețe, ci de ușurare. Ca și cum un morman de pietre fusese ridicat de pe pieptul ei.
În fața blocului, Nicoleta o aștepta în mașină, cu motorul pornit. Când o văzu, îi zâmbi încurajator.
— Arăți mai bine decât mă așteptam.
Ilinca așeză geamantanul pe bancheta din spate și se urcă în mașină.
— Mă simt ca după o operație. Încă dureros, dar cu speranța vindecării.
În timp ce mașina se îndepărta de bloc, Ilinca nu se uită înapoi. În schimb, privi cerul de primăvară, albastru și promițător, și pentru prima dată în doi ani, respiră fără greutate.
La apartamentul Nicoletei, în camera de oaspeți decorată cu plante și cărți, Ilinca deschise laptopul și găsi emailul de la colegă despre munca remote. Nu era o simplă fantezie aruncată în conversație pentru a-l provoca pe Petru – era o oportunitate reală. Compania deschidea un birou la București și căuta personal experimentat care să lucreze hibrid.
— Pot să o iau de la capăt, îi spuse Nicoletei care îi adusese un ceai.
Nicoleta se așeză lângă ea pe pat.
— Nu e un nou început, Ilinca. E continuarea vieții tale – dar fără bagajul care te trăgea în jos.
În zilele următoare, Ilinca își reorganiză viața cu o energie pe care nu știa că o posedă. Vorbi cu un avocat despre cum să-l evacueze legal pe Petru dacă ar refuza să plece. Discută cu banca despre refinanțarea creditului pentru apartament. Trimise CV-ul pentru poziția din București.
Petru încercă de nenumărate ori să o contacteze – apeluri, mesaje, emailuri. Trecu de la rugăminți patetice la amenințări, de la promisiuni de schimbare la acuzații crude. Ilinca le citi pe toate, dar nu răspunse la niciunul.
Vineri seara, escortată de Nicoleta și de un văr al acesteia, polițist, Ilinca se întoarse la apartament. Se așteptase la haos, poate la distrugere, dar fu surprinsă să găsească totul aproape neatins. Petru plecase, lăsând cheile pe masă și un bilet scris în grabă: „Vei regreta. Nimeni nu te va iubi cum te-am iubit eu.”
Ilinca mototoli biletul și îl aruncă. Știa că era doar un ultim act de manipulare. Dragostea adevărată nu înseamnă exploatare, nu înseamnă control, nu înseamnă să scoți din om ce poți și să-l arunci când nu mai e util.
Noaptea aceea, prima în apartamentul ei recăpătat, Ilinca dormi mai bine ca niciodată. Dimineață, cu o cafea aburindă în mână, privi din nou pe fereastră la curtea interioară. Aceleași mame cu cărucioare, aceiași bărbați grăbiți spre birou, aceiași copii alergând spre școală. Nimic nu se schimbase în exterior, dar totul era diferit pentru ea.
Telefonul ei sună – era de la companie. Primise postul la București. Putea începe oricând.
Ilinca zâmbi și deschise aplicația de anunțuri imobiliare. Era timpul să închirieze apartamentul – nu pentru sora lui Petru, ci pentru cineva care ar aprecia-o cu adevărat. Iar ea ar lua zborul spre noua ei viață, construită pe propriile alegeri, nu pe iluziile altcuiva.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.