Veronica a fost complet luată prin surprindere de aventura soțului ei. Dar, în loc să se lase copleșită de furie, a ales să-și construiască în tăcere o nouă viață. Citește povestea emoționantă despre cum și-a găsit puterea interioară și și-a recâștigat libertatea.
Veronica a așezat cu grijă ceașca de cafea răcită, degetele ei — împodobite cu inele, cadouri de la soțul ei din cei douăzeci de ani de căsnicie — tremurând ușor. Prin fereastra panoramică a restaurantului Bellagio, luminile orașului scânteiau, iar chelnerii se mișcau cu eficiență practică. Dar Veronica nu observa nimic din forfota din jur. Privirea îi era fixată asupra unei mese aflate în colțul îndepărtat al localului.
Ce coincidență, a șoptit ea, urmărindu-l pe Ivan mângâind tandru mâna unei brunete tinere. Ce coincidență uimitoare…
„De câte ori te-am rugat să mă aduci aici?” gândi Veronica cu amărăciune, fără să-și ia ochii de la masă. „De zece ori? Douăzeci?” Își amintea fiecare refuz: „Iubito, sunt obosit.” „Dragă, poate altă dată.” „Veronica, am o întâlnire importantă.”
Scuze. An după an.
Și acum, el era acolo — râzând, relaxat, parcă întinerit, petrecând timp cu altcineva. Veronica îl privea rece. Se bucura de tot ce ea își dorise cândva, în timp ce ea juca rolul soției devotate.
Nu a spus nimic. S-a întors către chelnerul care se apropia.
„Mai doriți ceva?”
„Da,” a ridicat ochii Veronica, cu o urmă de zâmbet în colțul buzelor. „Aduceți-mi, vă rog, nota de plată de la masa aceea. Aș vrea să fac un cadou.”
Chelnerul a privit-o surprins. „Poftim?”
„Bărbatul în sacoul vișiniu este soțul meu,” a spus ea rece. „Vreau să le plătesc cina. Doar să nu spuneți de la cine.”
Tânărul părea confuz, dar a dat din cap. Veronica a scos cardul de credit — cel pe care Ivan i-l oferise de ziua ei. „Cheltuiește pentru tine, iubita mea,” îi spusese atunci. Ei bine, acum chiar cheltuia pentru ea. Pentru viitorul ei.
După ce a plătit, s-a ridicat și a trecut pe lângă masa soțului. Ivan era atât de absorbit de conversație încât nu a observat-o. Sau poate n-a vrut. Veronica a zâmbit ușor. De câte ori am fost și eu oarbă la ce era chiar în fața mea?
A ieșit afară și a tras aerul rece de seară adânc în piept. Un singur gând îi răsuna în minte: „Ei bine, Ivan, tu ai făcut alegerea asta. Acum e rândul meu.”
Acasă, Veronica și-a scos pantofii și s-a îndreptat spre biroul ei. Cu fiecare pas, simțea cum i se ridică o povară de pe umeri. Mâinile nu-i mai tremurau când a deschis laptopul și a creat un folder intitulat „Viața Nouă.” Era pregătită să meargă mai departe.
A deschis dulapul și a scos o cutie cu documente — dosare pe care le păstrase cu grijă, dar pe care Ivan nu le băgase niciodată în seamă. E bine să fii prevăzător, a murmurat ea, răsfoind hârtiile.
Actele casei erau exact acolo unde le lăsase, acum cinci ani, după ce vânduse apartamentul bunicii. Ivan abia își începuse afacerea și o rugase să păstreze documentele.
„Veronica, înțelegi că avem nevoie de toți banii pentru dezvoltarea afacerii. Îți voi compensa mai târziu.”
Ea înțelesese. Mereu înțelesese. Tocmai de aceea, înregistrase casa pe numele ei. Doar în caz că…
Apoi a deschis dosarul conturilor bancare. Veronica a analizat cifrele cu precizie. Cunoștea fiecare detaliu — fiecare bănuț care îi aparținea.
Telefonul a vibrat. Un mesaj de la Ivan: Întârzii, am o întâlnire importantă. Nu mă aștepta la cină.
Veronica a zâmbit la mesaj. „O întâlnire importantă… Da, dragule, am văzut cât de importantă era.”
A deschis contactele și a format numărul lui Mihail Stepanovici, avocatul familiei.
„Bună seara, Mihail Stepanovici. Îmi cer scuze că sun la ora asta, dar am nevoie de o consultație. Ora zece mâine e convenabil? Perfect. Ne vedem la cafeneaua ‘Rândunica’. Da, este o chestiune delicată.”
După ce a închis, s-a întins și a privit pe fereastră. Luminile orașului pâlpâiau, dar acum nu i se mai păreau romantice. Anunțau schimbare. O schimbare mare.
A doua zi dimineață, Veronica s-a trezit devreme și a stat în bucătărie, recitind notițele. Ivan, care venise târziu acasă, încă dormea. Pentru prima dată în ani de zile, Veronica era entuziasmată de ceea ce urma.
„Bună dimineața, dragă,” i-a spus cu voce calmă când Ivan a intrat somnoros în bucătărie. „Cum a fost întâlnirea de aseară?”
Ivan încremeni pentru o clipă, dar își reveni rapid. „Productivă. Am discutat despre un nou contract.”
Veronica ridică o sprânceană și sorbi calm din cafea. „Ah, da? Și cum se numește… acest contract?”
Vocea lui Ivan suna aproape prea natural, dar sprânceana dreaptă i se mișcă ușor — semn clar de neliniște. „Ce vrei să spui?”
„Nimic,” zâmbi Veronica, „doar că sunt curioasă în legătură cu… afacerile tale.” Se ridică de la masă. „Trebuie să plec. Am o întâlnire.”
„O întâlnire?” întrebă Ivan, ușor neliniștit. „Cu cine?”
„Cu viitorul,” răspunse Veronica enigmatic, ieșind pe ușă.
La cafeneaua „Rândunica”, Mihail Stepanovici o aștepta deja. Mirosul de patiserii proaspete și cafea caldă contrasta puternic cu tensiunea care o cuprinse pe Veronica când se așeză în fața avocatului.
„Veronica Alexandrovna, m-a surprins apelul dumneavoastră,” spuse Mihail, în timp ce comandau.
„În ultima vreme, multe lucruri mă surprind,” replică Veronica calmă. „Spuneți-mi, Mihail Stepanovici, cât de repede se poate finaliza un divorț dacă una dintre părți deține majoritatea bunurilor dobândite împreună?”
Avocatul aproape se înecă cu cafeaua. „Poftim… ce?”
„Știți că imobilul e pe numele meu, da? Și cea mai mare parte din bani provin din economiile mele personale. Vreau să-mi cunosc drepturile.”
Uimit, avocatul petrecu următoarele două ore analizând fiecare document alături de Veronica. Rămase impresionat de cât de bine era pregătită.
„N-am văzut niciodată o femeie atât de organizată,” comentă el. „De obicei, în astfel de situații, toată lumea acționează emoțional.”
„Și eu nu vreau să acționez emoțional,” răspunse Veronica, fermă. „Vreau să ofer un cadou special.”
După întâlnire, Veronica merse direct la bancă și petrecu ore întregi punând lucrurile în ordine. Tânărul manager, impresionat de claritatea și siguranța cu care vorbea, îi rezolvă rapid cererea.
„Așadar, închidem contul principal și transferăm fondurile într-un cont nou, doar pe numele dumneavoastră,” confirmă el. „Și blocăm cardurile.”
„Dar soțul dumneavoastră?” întrebă cu prudență managerul.
„Îi păstrăm cardul de salariu,” zâmbi Veronica rece. „Treizeci de mii pe lună ar trebui să-i ajungă pentru ‘întâlnirile importante’.”
Când ieși din bancă, Veronica simți pentru prima dată un val ciudat de libertate. Telefonul vibră din nou — de data asta, era contabila firmei comune.
„Veronica Alexandrovna, avem o ofertă de cumpărare pentru partea dumneavoastră din companie. Prețul este mai mult decât atractiv.”
„Excelent, Ania Sergheevna. Pregătiți actele. Și… să nu-i spuneți încă lui Ivan Pavlovici. Vreau să-i fac o surpriză.”
În acea seară, Ivan se întoarse acasă și o confruntă imediat.
„Veronica, știi cumva de ce sunt blocate cardurile noastre comune?” întrebă el, vizibil confuz.
Veronica își jucă rolul cu un aer mirat. „Serios? Poate e o eroare de sistem. Rezolvăm mâine.”
„Dar trebuia să plătesc pentru…”, se bâlbâi Ivan.
„Pentru ce, dragă?” întrebă Veronica dulce. „Poate pentru cina de la Bellagio? Apropo, cum ți s-a părut mâncarea?”
Fața lui Ivan se albă. „Tu… ai fost acolo?”
Veronica zâmbi în colțul gurii. „Ba chiar am plătit nota. Consider-o un avans pentru un cadou viitor.”
La aniversarea a douăzeci de ani de căsătorie, Ivan o întâmpină pe Veronica cu un buchet de trandafiri și un zâmbet larg. „La mulți ani, iubito! Am rezervat o masă la…”
„La Bellagio?” îl întrerupse Veronica. „Nu e nevoie. Am eu un cadou special pentru tine.”
Îi întinse un dosar. „Deschide-l. Sunt sigură că o să-ți placă.”
Ivan deschise dosarul, iar fața i se făcu din ce în ce mai palidă pe măsură ce citea: actele de divorț, dovezile că locuința era pe numele Veronicăi, chiar și nota de plată de la restaurantul din seara precedentă.
„Ce-i asta?” bâigui Ivan. „Ți-ai pierdut mințile?”
„Nu, dragul meu,” răspunse Veronica calm, sorbind din cafea. „Pentru prima dată în douăzeci de ani, gândesc limpede.”
Își vânduse deja partea din companie, iar acum îi dădea lui Ivan cel mai valoros cadou: libertatea.
Sub calmul afișat, Veronica simțea un vârtej de emoții. Bărbatul pe care îl iubise nu mai exista, dar viitorul o aștepta. „Unde mergi?” întrebă Ivan, panicat.
„În Toscana. Îți amintești că întotdeauna mi-am dorit să merg acolo? Ei bine, acum îmi permit să-mi satisfac acea mică slăbiciune.”
Veronica zâmbi, simțindu-se pentru prima dată liberă după ani de zile. Iar în taxiul care o ducea spre aeroport, știa: viața ei abia începea.