De mai bine de zece ani, Rex fusese companionul ei constant. La început, ea a presupus că este doar nervos, dar ceea ce a descoperit curând i-a schimbat pentru totdeauna percepția despre iubire. Ileana s-a oprit, rochia ei legănându-se în jurul ei, în timp ce Rex se lipea de picioarele sale. Nu lătra și nici nu mârâia, doar se uita la ea cu o asemenea intensitate încât un fior i-a străbătut șira spinării.
„Rex, hai, prietene”, a șoptit ea, încercând să-l facă să se miște. El nu s-a clintit. Șoaptele s-au intensificat, tatăl ei a întins mâna după lesă.
„Ileana, trebuie să mergem mai departe”, a insistat el. Rex a scos un mârâit încet, făcându-l chiar și pe tatăl ei să ezite. Inima Mariei a înghețat.
Rex nu mârâia niciodată. Ea s-a lăsat în genunchi, rochia ei revărsându-se în jurul ei, și i-a luat botul între mâini. „Ce s-a întâmplat, băiete?”, a murmurat ea, mângâindu-i botul încărunțit.
Atunci a văzut: respirația grea, picioarele tremurânde. Respirația ei s-a întrerupt, ceva era teribil de greșit. Ileana și-a strigat mama, vocea ei fiind plină de urgență, timpul nostru se scurge.
„Ce se întâmplă?” Dar Ileana nu acorda atenție nimănui în afară de Rex, cel care fusese alături de ea în fiecare tristețe și triumf. S-a aplecat, atingându-și ușor fruntea de capul lui. „Sunt aici, Rex”, a șoptit ea.
„Nu te voi părăsi.” Când l-a ajutat să se așeze, corpul lui s-a sprijinit greu de ea.
Invitații șopteau uimiți, dar Ileana nu auzea nimic. Ochii chihlimbarii ai lui Rex o implorau, ca și cum încercau să-i spună ceva ce cuvintele nu puteau exprima. „Rex”, a șoptit ea din nou, vocea ei tremurând. Iar după un minut toți invitații au ÎNCREMENIT văzând ce s-a întâmplat.
Ileana simți cum inima i se strânge când Rex se prăbuși complet la picioarele ei. Ochii lui, acei ochi care o urmăriseră cu devotament ani de-a rândul, începeau să-și piardă strălucirea. Tatăl ei, Mihai, îngenunche lângă ea.
„Dragă, cred că ar trebui să-l ducem la veterinar,” șopti el, dar Ileana știa. Înțelesese ce încerca Rex să-i spună.
„El a așteptat,” murmură ea cu vocea înecată de emoție. „A așteptat să mă vadă mireasă.”
Între timp, Constantin, mirele, coborâse treptele bisericii și se apropie de ei. Fără să-i pese de costumul său elegant, îngenunche lângă Ileana și Rex.
„Ce se întâmplă?” întrebă el, vocea trădându-i îngrijorarea.
„Cred că își ia rămas bun,” șopti Ileana, lacrimile începând să-i curgă pe obraji.
Constantin înțelese imediat. Luă mâna Ilenei într-a sa și cu cealaltă mângâie blând capul lui Rex. Invitații priveau scena cu emoție și uimire, nimeni neîndrăznind să intervină în acel moment sacru.
Atunci, spre surprinderea tuturor, Rex își adună ultimele puteri și se ridică tremurând. Cu un efort vizibil, se îndreptă spre Constantin și îi linse mâna, ca și cum i-ar fi dat aprobarea sa. Apoi se întoarse spre Ileana, se lipi de ea o ultimă dată, și se prăbuși încet.
Lacrimile curgeau nestăvilite pe fețele invitaților. Nimeni nu se așteptase ca ziua nunții să devină și o zi de adio. Dar în acel moment de durere, se întâmplă ceva extraordinar.
Un porumbel alb, strălucitor, coborî din cer și se așeză pe umărul Ilenei. Pasărea o privi cu ochi blânzi, atât de asemănători cu ai lui Rex, încât Ileana simți un fior.
„Ileana,” șopti mama ei, Elena, apropiindu-se cu pași timizi, „este un semn.”
Porumbelul rămase nemișcat câteva clipe, apoi își luă zborul, înălțându-se deasupra bisericii într-un cerc perfect, înainte de a dispărea în azurul cerului.
Ceremonia continuă, dar nu ca o simplă nuntă. Deveni o celebrare a dragostei în toate formele ei – dragostea dintre mire și mireasă, dar și dragostea necondiționată pe care un animal o poate oferi. Preotul Adrian își adaptă cuvintele pentru a onora prezența lui Rex în viața Ilenei.
Iar când Ileana și Constantin își schimbară jurămintele, toți simțiră că Rex era încă acolo, veghind asupra lor, întotdeauna credincios, întotdeauna iubitor, chiar și dincolo de moarte.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.