Rex fusese lângă Ileana în toate momentele importante din viața ei. O găsise în liceu, mică și nesigură, stând pe bancă în spatele blocului, plângând după prima dragoste pierdută. I se așezase atunci la picioare, cu limba scoasă și ochii plini de curiozitate, ca și cum îi spunea: „Nu-ți face griji, ai pe cineva acum.” Și de-atunci n-o mai părăsise.
Zece ani trecuseră de atunci. Împărțiseră împreună bucurii și pierderi, nopți albe, mutări, examene, certuri cu părinții, o pandemie, un logodnic gelos și apoi dragostea adevărată. În toate, Rex rămăsese acolo – un martor tăcut, dar loial.
În ziua nunții, Ileana era toată un zâmbet. Rochia albă îi cădea perfect pe umeri, iar voalul lung se legăna ușor în bătaia vântului cald de iulie. Florile, aranjamentele, muzica – totul părea desprins din visul unei fete devenite femeie.
Dar ceva o frământa.
Rex stătea nemișcat lângă intrarea în biserică, privind-o insistent. Nu dădea din coadă. Nu părea nici bucuros, nici agitat. Doar… prezent, dar într-un fel pe care nu-l mai văzuse la el.
— Hai, Rex, vino cu noi, a spus ea zâmbind, aplecându-se ușor.
El nu s-a clintit. Îi fixa cu o intensitate aproape umană, iar Ileana simți un fior rece pe șira spinării.
— Ileana, ne așteaptă toți înăuntru, a spus tatăl ei, Mihai, apropiindu-se.
Întinse mâna spre lesă, dar Rex a scos un mârâit slab, adânc. Nu agresiv, nu supărat — ci dureros. Atât de neobișnuit, încât Mihai s-a oprit din mișcare. Ileana s-a întors rapid spre câine și s-a lăsat în genunchi lângă el.
— Ce-i cu tine, băiete? Nu-i nimic… e nuntă, suntem bine…
I-a cuprins botul cu grijă și a simțit imediat tremurul din mușchi. Respirația lui era greoaie, neregulată. Picioarele îi tremurau, dar ochii… ochii îi erau plini de acel ceva pe care-l vezi doar în momentele decisive: iubire și rămas-bun.
— Mamă, vino! — a strigat ea în panică. — Chemă pe cineva! Pe veterinar! Pe cineva!
Doamna Elena, mama Ilenei, a alergat spre ei, urmată de câțiva invitați. Se făcuse tăcere. Încet-încet, muzica s-a stins, vocile au amuțit. Toți simțeau că ceva grav se petrece.
— Ce s-a întâmplat? — a întrebat Constantin, mirele, coborând treptele bisericii.
Nu a așteptat răspuns. S-a așezat în genunchi lângă Ileana, privind câinele, apoi pe ea. Fără să-i pese de costumul de mii de lei, și-a trecut mâna peste blana căruntă a lui Rex.
— Cred că… se pregătește să plece, a spus Ileana cu glasul tremurat.
Tatăl ei a scos telefonul. — Sun la veterinar.
— Nu mai e nevoie, l-a oprit Ileana, uitându-se în ochii lui Rex. Știa. Era acel gen de tăcere între suflete care nu mai aveau nevoie de cuvinte.
— A așteptat… a așteptat să mă vadă mireasă, a spus ea printre lacrimi.
În acel moment, Rex a făcut ceva ce n-ar fi fost în stare în mod normal. Cu un efort vizibil, s-a ridicat. Tremurând, pas cu pas, s-a dus spre Constantin și i-a lins mâna. O singură dată. Apoi s-a întors spre Ileana și s-a lipit de ea cu capul în poala rochiei.
Și a rămas acolo.
Timpul s-a oprit. Lacrimile curgeau în tăcere pe obrajii tuturor. Chiar și cei care nu iubiseră vreodată un animal simțeau solemnitatea acelui moment. Nu era doar un câine bătrân. Era un suflet care își luase rămas-bun exact când trebuia.
Un vânt ușor s-a stârnit din senin, ridicând voalul Ilenei. Cerul era senin, dar peste biserică a trecut un stol de păsări. Un porumbel alb s-a desprins și a coborât în cercuri largi, zburând deasupra lor câteva clipe. Apoi s-a înălțat și s-a pierdut în zare.
— E un semn, a spus mama ei, șoptit. El o veghează, chiar și acum.
Ceremonia a continuat, dar nu ca în planul inițial. Preotul Adrian și-a schimbat predica. A vorbit despre iubire, loialitate, despre legăturile dintre suflete. A vorbit despre devotament care nu cere nimic în schimb și despre ce înseamnă, cu adevărat, să iubești pe cineva până la capăt.
În momentul în care Ileana și Constantin și-au rostit jurămintele, nu era niciun ochi uscat în biserică. Unii aveau în minte imaginea câinelui ridicându-se pentru ultima dată. Alții își aduceau aminte de propriile animale dragi. Dar toți simțeau că, în felul lui, Rex era tot acolo. Veghea. Se bucura.
Și, poate, undeva dincolo de ce putem înțelege, zâmbea.