„Tată, avem o surpriză pentru tine!” — a strigat vesel Vitalie, intrând val-vârtej în cameră. Imediat după el a intrat și fratele mai mare, Arsenie.
„Vai, ce surpriză? Nu trebuia să vă cheltuiți!”, a zis tatăl, vizibil încurcat.
„Cum să nu?! Tu ai făcut atâtea pentru noi, toată viața o să-ți fim datori!”, i-a spus Vitalie și i-a întins un plic. „E un bilet pentru un sanatoriu specializat.”
„E exact ce-ți trebuie pentru spatele tău!” Pentru o clipă, lui Alexei — așa îl chema pe tatăl lor — i s-a strâns inima. Deci, a făcut bine…
Împreună cu soția lui, Katia, a crescut doi băieți extraordinari. Păcat că ea n-a mai apucat să vadă momentul ăsta. Alexei a luat biletul și și-a îmbrățișat strâns băieții.
Dar generozitatea lor nu era chiar întâmplătoare… Adevărul era că Alexei cedase, în sfârșit, rugăminților lor și acceptase să vândă apartamentul lui cu trei camere din centru…
„De ce m-ați adus aici?”, a întrebat bătrânul.
„Asta e casa ta de-acum, obișnuiește-te cu ideea”, i-a zis Vitalie. „Scuză-ne…”
„Ești bătrân… asta îți e de-ajuns.” Și fără să-i mai dea timp să reacționeze, băieții i-au pus geanta pe marginea drumului și au plecat. Iar Alexei a rămas acolo, năuc, fără să poată scoate un cuvânt.
Așa a ajuns bărbatul să trăiască la groapa de gunoi…
Într-o dimineață devreme, când soarele abia voia să răsară, Alexei a fost trezit de sunetul unei mașini.
„Cine vine așa devreme? Niciodată nu aduceau gunoiul atât de dimineață…”, s-a mirat el. S-a învelit bine și a ieșit afară.
În groapă era o mașină mare, deloc ca cele care aduceau gunoiul de obicei.
Doi bărbați înalți și solizi descărcau mobilă: o canapea, câteva scaune și un dulap vechi. „Wow, mobilă chiar bună, și nici măcar nu-i stricată.”
„În sfârșit o să dorm și eu pe ceva moale, nu pe cârpe!”, a spus Alexei încet, frecându-și mâinile nerăbdător. Coliba lui începea, încet-încet, să arate a adăpost, așa cum putea fi pentru un om al străzii. Numai pat nu avea încă.
A încercat să tragă canapeaua, dar nu s-a mișcat deloc. Era prea grea.
„Ce, e plină cu pietre? Sau am ajuns chiar atât de slăbit?”, a gândit cu tristețe. Dar cum nu voia să creadă că e neputincios, a decis să verifice prima lui ipoteză.
A ridicat șezutul canapelei… și a încremenit….CONTINUAREA 👇
Când a ridicat șezutul canapelei, Alexei a încremenit. Inima i-a început să bată ca nebună. Sub tapițerie, într-un spațiu ascuns, era o cutie mare de metal, ruginită pe margini, dar bine închisă.
— Ce naiba e asta? — a șoptit el, uitându-se în stânga și-n dreapta, de parcă cineva putea să-l vadă.
A scos cu grijă cutia și, după ce s-a chinuit un pic cu încuietoarea, capacul a sărit… și ochii i s-au mărit cât cepele. Era plină cu bancnote! Mii și mii de lei, euro, dolari — totul amestecat!
— Doamne… cine și-a aruncat averea la gunoi?! — a murmurat el, tremurând.
O combinație de frică și speranță i-a cuprins trupul. Era ca un vis — sau un test de la Dumnezeu? Poate că viața îi dăduse o a doua șansă…
Zilele următoare, Alexei n-a spus nimănui ce găsise. A început să se spele pe ascuns la o cișmea, să-și cumpere haine decente, să mănânce din ce în ce mai bine. Încet-încet, s-a mutat într-o cameră modestă la periferie și a început o nouă viață. A găsit un mic atelier unde ajuta la reparat mobilă — ceva ce făcea și când era tânăr.
Dar în fiecare seară, când se uita în oglindă, nu-și putea lua gândul de la copiii lui. Îl duruse trădarea lor mai mult decât toate nopțile petrecute în frig. Cum au putut? După tot ce a făcut pentru ei?
Într-o zi, când se simțea mai puternic și mai împăcat, a decis: Trebuie să-i văd.
S-a dus la noua adresă unde știa că se mutaseră fiii lui. A sunat la ușă. A deschis Arsenie, care a încremenit când l-a văzut.
— T-tată? Tu… cum?
— Bună, băiete. Mă primești?
Arsenie a dat din cap, iar Alexei a intrat calm, cu o privire care spunea totul. În sufragerie, Vitalie stătea pe canapea, privind la televizor. Când l-a văzut, a sărit ca ars.
— Ce faci aici? Cum ne-ai găsit? Cine te-a adus?!
— Nu contează cum am ajuns. Contează că vreau să vă spun ceva… și apoi plec.
Fiii lui se uitau încurcați, rușinați. Niciunul nu îndrăznea să vorbească.
— Mi-ați spus că e un sanatoriu. Ați vândut casa și m-ați aruncat la gunoi. La propriu. N-am venit să vă cer explicații. Am venit să vă mulțumesc.
Vitalie a încremenit.
— Ce vrei să spui?
— Dacă nu mă trădați, n-aș fi descoperit ce pot face cu adevărat. Nu m-ați învățat voi cum să trăiesc, dar m-ați forțat să-mi amintesc. Ați pierdut un tată, dar eu mi-am regăsit demnitatea.
A lăsat pe masă o fotografie veche cu mama lor, Katia, zâmbind alături de el și băieții când erau mici.
— Ea nu v-ar fi iertat niciodată. Dar eu… da. Pentru că nu mai port povara urii. Voi? Asta e altă poveste.
Și-a luat pălăria, a deschis ușa și a plecat, fără să se uite înapoi.
Peste câteva luni, un nou centru pentru persoane fără adăpost s-a deschis într-un cartier modest al orașului. Avea paturi curate, mâncare caldă și ateliere de lucru. Pe tăblița de la intrare scria simplu:
„Casa KATIA – un loc unde nimeni nu e dat uitării.”
Administratorul centrului? Un bărbat calm, cu privire caldă și zâmbet blând – Alexei.
Pentru unii, era doar un om generos. Dar pentru cei care îl cunoșteau… era dovada vie că uneori, cei aruncați la gunoi pot străluci mai tare decât cei ce i-au alungat.