Alina stătea pe marginea canapelei din apartamentul lor micuț, strângând în mâini cana preferată a lui Nikita – aia cu scrisul șters „Cel mai bun soț”, pe care i-o dăruise la aniversarea lor de doi ani. Degetele îi tremurau, mângâind crăpătura din ceramică – urma acelei zile când el o scăpase din greșeală, râzând de stângăcia lui.
Trecuseră patru luni de atunci. Patru luni de liniște care o durea mai tare decât orice zgomot, mai tare decât tusea lui seacă, pe care o auzise în ultimele luni ale vieții lui. Încă aștepta să-l vadă intrând pe ușă, descălțându-și adidașii uzați și lăsând urme murdare pe covoraș, spunând cu vocea lui ușor răgușită: „Ce zici, Alinuța, facem un ceai?” Dar ușa rămânea închisă, iar ceainicul tăcea, acoperit de un strat fin de praf.
Nikita n-a plecat dintr-odată. A fost o luptă lungă și epuizantă, care i-a secătuit pe amândoi. Totul a început cu o simplă răceală – așa credeau. Tușea, se plângea că e obosit, dar tot zicea: „Trece, Alina, nu te panica.”
L-a convins să meargă la doctor abia după două săptămâni, când începuse să se sufoce noaptea, iar pielea îi devenise palidă, aproape transparentă. Diagnosticul a fost ca o sentință: cancer pulmonar, stadiul patru. Doctorul, un bărbat mai în vârstă, cu ochi obosiți, a tras-o deoparte și i-a zis în șoaptă: „Vom face tot ce putem, dar pregătiți-vă…”
Atunci, Alina n-a plâns. Pur și simplu nu putea să creadă. Nikita, al ei Nikita, cu zâmbetul larg și obiceiul de a fredona cântece vechi, nu putea pur și simplu să moară. Avea doar 32 de ani.
Au luptat. Chimioterapie, perfuzii fără sfârșit, injecții care-i lăsau vânătăi pe brațele lui slăbite. Alina își amintea fiecare zi, cum îi strângea mâna când durerea era prea mare, cum încerca să glumească, chiar și atunci când vocea i se stingea: „Uite, Alinuța, sunt chel acum, ca pisica aia vagaboandă.”
Ea râdea printre lacrimi, mângâindu-i capul unde odinioară îi stăteau buclele întunecate. Dar cu fiecare zi, el se stingea tot mai mult. Ochii, cândva vii și calzi, deveneau tot mai stinși, iar respirația — sacadată, ca și cum cineva invizibil îl oprea, bucățică cu bucățică.
Doctorii tot spuneau că mai e o șansă. Au încercat tot: medicamente experimentale care costau o avere, drumuri la o clinică aflată la 300 de kilometri, unde promiteau miracole. Alina a vândut mașina lor, a făcut un credit, a rugat-o pe Olena Pavlivna să-i ajute cu bani.
Soacra venea de fiecare dată, aducea supă de casă și stătea lângă patul lui, murmurând rugăciuni pe care Nikita niciodată nu le plăcuse. Dar nici asta n-a ajutat. Ultimele săptămâni le-a petrecut acasă – în spital i-au spus că nu mai au ce face.
Alina dormea pe un scaun lângă pat, ținându-i mâna, de teamă să nu-l piardă nici pentru o secundă. Îl vedea cum se stinge, cum pieptul i se mai ridica doar puțin, iar fiecare respirație era o luptă pentru o viață care deja se ducea. În noaptea din urmă, a deschis ochii pentru prima dată în 24 de ore și s-a uitat la ea.
„Nu plânge, Alin…” – a șoptit el, și vocea lui era atât de slabă că abia i-a înțeles cuvintele. Ea s-a lipit de el, simțind răceala pielii lui, și i-a promis că n-o să plângă. Dar când respirația lui s-a oprit, iar liniștea a umplut camera, a țipat atât de tare că vecinii au bătut în perete.
L-a ținut strâns până a venit ambulanța, până când Olena Pavlivna a tras-o deoparte, plângând și ea. Nikita s-a dus, lăsând în urmă un gol imposibil de umplut. Acum, stând pe canapea, Alina se uita la cană și-și amintea ultimele lui cuvinte.
Nu știa cum să trăiască mai departe, cum să respire într-o lume în care el nu mai era. Ușa rămânea închisă, ceainicul tăcea, și tăcerea asta era cea mai grea – pentru că el nu era în ea.
În ziua în care notarul a citit testamentul, lumea Alinei s-a prăbușit a doua oară.
Tot ce construiseră împreună – apartamentul mic cu vedere spre parc, mașina cu care mergeau la mare, chiar și economiile lor comune – toate au fost lăsate mamei lui, Olena Pavlivna. Alina nu-și credea urechilor. Ei, soției cu care Nikita împărțise fiecare zi în ultimii șapte ani, i-a rămas doar o casă veche într-un sat numit Lîsova Poliana, un loc despre care auzise doar în treacăt.
În testament era doar un rând scris de el: „Pentru un nou început.” L-a citit iar și iar, până când hârtia s-a udat de lacrimi, dar sensul tot îi scăpa. Ce voia să spună? De ce a făcut asta?..
…Când Alina a intrat în casă, A ÎNGHEȚAT PE LOC…
…Când Alina a deschis ușa vechii căsuțe din Liskova Poliana, o răcoare neașteptată a întâmpinat-o, ca și cum casa încă mai respira. Totul mirosea a praf, a lemn vechi și a ceva familiar… dar nu putea spune ce. A intrat cu pași ezitanți, privind în jur — pereții erau acoperiți cu fotografii alb-negru, o masă mică din lemn masiv stătea în mijlocul camerei, iar în colț — un scaun vechi, din care părea că cineva tocmai se ridicase.
— Ce-i asta…? — a șoptit ea, fără să aștepte răspuns.
Pe măsuță era o cutie din lemn, simplă, dar frumos sculptată. O deschise cu degetele tremurânde. Înăuntru, un teanc de scrisori, legate cu o panglică albastră, și deasupra lor — o fotografie cu ea și Mikita, făcând grătare într-un camping. Pe spatele fotografiei, scrisul lui Mikita, stângaci, dar cald:
„Alino, dacă citești asta, înseamnă că am plecat. Dar nu am plecat cu totul.”
Ochii i s-au umplut de lacrimi. A desfăcut panglica și a început să citească prima scrisoare.
Dragostea mea,
Știu că acum e greu. Și știu că ești furioasă. Probabil te întrebi de ce ți-am lăsat casa asta și nu tot ce am avut împreună. Dar te rog, citește tot.
Am cumpărat această căsuță în secret, cu banii de la prima noastră vacanță amânată. Ți-ai amintit de ea? Atunci când ai vrut să mergem la munte, dar am rămas acasă pentru că am avut o urgență la muncă. Ți-am promis că „va veni timpul nostru”.
Aici, în Liskova Poliana, am vrut să-ți ofer un refugiu. Un loc unde poți respira fără să simți durerea zilnică, fără să te simți pierdută în orașul care ne aducea aminte de ce-am pierdut.
Casa asta nu e doar o ruină, Alin. În grădină e deja tras curentul și am început să o repar. Vecinul, moș Ivan, m-a ajutat cu totul. El știe povestea.
Ai tot dreptul să fii supărată pe mine. Dar știu că într-o zi o să înțelegi. N-am vrut ca tu să rămâi acolo, în locul în care totul te va răni mereu. Mama… ei i-am lăsat totul ca să nu se simtă singură. Știam că tu ești mai puternică.
Fă ce vrei cu casa. Renoveaz-o, vinde-o, fă-o pensiune. Dar te rog, stai aici o vreme. Trage aer adânc. Privește cerul de seară. Aici e liniște. E vindecare.
Și poate… un nou început.
Te iubesc dincolo de timp,
Mikita
Alina a lăsat scrisoarea jos, tremurând. A ieșit în curte și a văzut ceea ce până atunci trecuse cu vederea: grădina, deși puțin neîngrijită, avea brazde trasate, un leagăn improvizat într-un păr bătrân, și o mică seră din plastic.
Vecinul moș Ivan a apărut ca din senin, cu o cană de compot în mână.
— Așa că ai venit, fetițo… Mikita mi-a zis că o să vii într-o zi. Ți-a lăsat totul pregătit. Aici ai sculele, acolo în spate e materialul pentru renovare… și dacă ai nevoie de ajutor, vin eu și băieții.
Ea nu reușea să scoată niciun cuvânt.
— L-a iubit locul ăsta. Zicea mereu că aici o să vă faceți bătrânețile.
Alina a lăcrimat din nou, dar pentru prima oară nu era un plâns de durere, ci de dor cald.
Au trecut săptămâni. Apoi luni. Într-un colț al casei, Alina a amenajat un mic atelier de ceramică — ceva ce visase mereu, dar niciodată n-a avut curaj să facă. Oamenii din sat au început să vină să o viziteze. Copiii îi cereau să-i învețe să picteze cănile.
Cănile ei, mereu pictate cu culori vesele, aveau scris pe ele cuvinte simple: „Speranță”, „Răbdare”, „Iubire”, „Început”.
Într-o zi, a primit o scrisoare de la Olesea Pavlivna, soacra ei. Era simplă, dar sinceră:
„Iartă-mă, Alina. Nu știam ce a plănuit Mikita. Nici eu n-am înțeles. Dar acum, după ce-am fost acolo, la casa voastră, am simțit că el a știut ce face. Vreau să vin să te văd. Să te ajut.”
Alina a zâmbit, ținând scrisoarea la piept.
Într-o dimineață, deschizând ușa casei renovate, cu miros de pâine caldă și sunet de vânt printre frunze, a șoptit:
— Ai avut dreptate, Mikita. E un nou început.
Și pentru prima dată după mult timp, a pus apă la fiert și a scos cana veche, crăpată, cu inscripția ștearsă.
A turnat ceai și a așezat-o în fața unui scaun gol.
— Pentru tine.
Tăcerea n-a mai fost dureroasă. Acum era plină de amintiri. Și de iubire