Din nou acel miros. Scorțișoară cu vanilie. Verific rețeta de cheesecake pentru a mia oară, deși o știu pe de rost. Mâinile îmi tremură când scot forma din cuptor. Te rog, lasă-mă să fie totul perfect de data aceasta.
«Masha, ai adormit acolo?» vocea lui Andrei vine din sufragerie. «Oaspeții așteaptă desertul!»
Tăind repede cheesecake-ul, îl garnisesc cu zmeură proaspătă. Fiecare mișcare este precisă — mă tem să nu greșesc. Cuvintele lui de la ultima cină de familie răsună în mintea mea: «Ca de obicei, mâini stângace. Nu poate tăia un tort simplu cum trebuie.»
Intru în sufragerie cu tava. Toată familia lui este acolo — mama, tatăl, sora cu soțul ei. Toți zâmbesc și vorbesc. Doar soacra mă privește cu privirea ei obișnuită de dezaprobare.
«Iată-ne, bucătarul nostru!» mă întâmpină Andrei cu zâmbetul său caracteristic. «Sper că nu sunt surprize de data aceasta?»
Pun farfuriile, încercând să nu mă întâlnesc cu privirile nimănui. Andrei gustă primul. Îmi țin respirația.
«Mmm…» face o grimasă teatrală. «Crezi cu adevărat că asta este comestibil? De unde ai văzut un cheesecake atât de uscat?»
«Îmi pare rău, eu…» încep, dar mă întrerupe:
«Nu poți să-ți amintești o rețetă simplă? Câte ori trebuie să-ți spun — temperatura 160 de grade, nu mai mult! Oricine poate să o facă, dar tu…»
Soacra clatină din cap:
«Andriusha, nu te supăra. Masha a încercat din răsputeri…»
«Asta-i problema! A încercat!» împinge farfuria deoparte iritat. «Ca de obicei — mediocră. Uneori mă gândesc — poate ar fi trebuit să mă căsătoresc cu cineva care știe măcar să gătească?»
Toți râd stânjeniți. Iar eu stau acolo, cu degetele albite de la strânsul tăvii. Ceva din interiorul meu se rupe — liniștit, dar ireversibil.
«O să aduc cafeaua,» reușesc să spun și fug în bucătărie.
Mâinile îmi tremură când pun ceștile pe tavă. În mintea mea pulsează: «Cât mai rezist? Cât mai pot să suport?»
Seara, după ce oaspeții au plecat, stau mult timp în fața oglinzii din dormitor. Când am devenit așa? O față cenușie, ochi stinși, umeri căzuți. Unde e fata veselă care visa la o mare iubire?
Din sufragerie se aude vocea lui Andrei — vorbește cu cineva:
«Da, imaginează-ți, a stricat din nou desertul. Nu știu cum să o învăț — parcă aș lovi capul de perete…»
Mă uit la reflexia mea. Ceva întunecat și greu crește în pieptul meu. Tic-tacul ceasului de pe perete devine brusc asurzitor.
Destul. Niciodată din nou.
Noaptea aproape nu am dormit. Pentru prima dată în zece ani de căsătorie, a fost limpede ca lumina zilei. Un plan s-a format de la sine — simplu și înfricoșător în același timp.
Mâine îi voi arăta ce înseamnă să fii umilit. Și la dracu’ cu consecințele.
«Masha, soarele meu, ai înnebunit?» Andrei se zbate în legăturile de la capul patului. «Dezleagă-mă imediat!»
Mă uit la el, atât de neajutorat, și o liniște ciudată se răspândește în mine. Mâinile nu mai tremură, vocea nu îmi vacilează.
«Știi, dragule, mă gândeam…» trac cu degetul pe obrazul lui. «Zece ani sunt suficient de mult timp pentru a învăța cum să faci cheesecake-ul perfect. Dar cumva, tu mereu găsești ceva de comentat.»
«Masha, oprește acest circ!» încearcă el să vorbească autoritar, dar frica se strecoară în vocea lui. «Dezleagă-mă imediat, sau…»
«Sau ce?» mă aplec mai aproape. «Le vei spune tuturor ce nevastă neînsemnată am? Oh, stai… deja faci asta. La orice ocazie.»
Mă ridic și încep să mă plimb prin cameră. Afară se luminează, dar draperiile sunt trase. Telefoanele sunt închise — nimeni nu ne va întrerupe conversația specială.
«Îți amintești de nunta noastră?» mă opresc la măsuța de toaletă. «A fost prima dată când m-ai umilit în public. ‘Mireasa stângace nu poate nici măcar să arunce buchetul cum trebuie!’ Toți au râs. Și eu am zâmbit pentru că am crezut că glumești.»
«Masha, eu…» se oprește sub privirea mea.
«Tăcere. E rândul meu să vorbesc,» iau pieptenele și îmi pieptăn părul. «Știi ce-i amuzant? Chiar am încercat să fiu mai bună. Am luat lecții de gătit, am citit cărți de etichetă, am slăbit… Dar nu a fost niciodată suficient pentru tine.»
Andrei tace. Pentru prima dată în ani, el mă ascultă, cu adevărat.
«Și îți amintești petrecerea de anul trecut? Când le-ai spus tuturor colegilor tăi cât de nepricepută sunt? ‘Imaginează-ți, nu știe nici să pornească un fier de călcat — mereu arde câte ceva!’»
Mă duc la fereastră și dau draperiile la o parte. Orașul se trezește.
«Știi că am plâns atunci în baie? Nu, desigur, nu știi. Erai prea ocupat — să răspândești zvonuri despre nevasta ta de nimic.»
«Masha, nu am vrut să…» vocea lui devine stinsă. «Erau doar glume…»
Mă întorc brusc:
«Glume?! Și când le-ai spus părinților mei că nu pot rămâne însărcinată pentru că ‘nu sunt capabilă nici la asta’ — a fost și asta o glumă?»
El palideste. Ne amintim amândoi acel moment mult prea clar.
«Trei avorturi spontane, Andrei. Trei! Și tu… tu ai transformat durerea mea într-o altă rațiune de ridiculizare.»
Mă așez pe marginea patului. Scot un album din sertarul noptierei.
«Uită-te cât de fericită sunt aici,» îi arăt o poză de acum zece ani. «Ochi strălucind, un zâmbet sincer. Și aici e o poză de Anul Nou trecut,» întorc pagina. «Vezi diferența? Tu ai omorât încet tot ce era viu în mine, zi de zi, an de an.»
Andrei se zbate în legături:
«Ascultă, realizez că am greșit. Hai să vorbim calm…»
«Oh, acum vrei să vorbești?» îi spun cu un zâmbet amar. «Unde era această dorință mai devreme? Când am încercat să îți explic cât de mult mă dor ‘glumele’ tale?»
Mă ridic, mă îndrept spre dulap. Scot o valiză și încep să împachetez metodic.
«Ce faci?» panica i se simte în voce.
«Ce ar fi trebuit să fac de mult,» îmi pliez cu grijă o bluză. «Plecat.»
«Nu poți!» aproape că strigă. «Ce o să fac cu mine? Ce vor spune oamenii?»
«Ei bine, dragule, asta nu mai este problema mea,» închid valiza. «Las-o pe mama ta să te învețe cum să faci cheesecake-ul perfect.»
Scot telefonul, trimit un mesaj surorii lui: «Vino pe la Andrei peste câteva ore. Cheia este sub preș.»
«Îți dai seama că nu voi lăsa asta așa?» vocea lui tremură de furie. «Le voi spune tuturor ce psihopată ești!»
Mă întorc spre el pentru ultima dată:
«Mergi înainte. Doar amintește-ți — am zeci de înregistrări cu ‘glumele tale dulci’. Și crede-mă, publicul va iubi simțul tău al umorului.»
Fața lui se strâmbă:
«Tu… tu ai înregistrat totul?»
«Credeai că doar am îndurat?» zâmbesc. «Nu, dragule. Am învățat. Am învățat să fiu puternică. Și știi ce? Mulțumesc pentru lecția asta.»
Iau valiza, mă îndrept spre ușă. În spatele meu, aud țipetele, rugămințile, amenințările lui. Dar în interior — o liniște absolută și pace.
În hol, mă opresc în fața oglinzii. Mă uit în ochii celeilalte Masha — hotărâte, libere. Ea îmi zâmbește, și eu îi zâmbesc înapoi.
La revedere, dragule. Mulțumesc pentru tot.
Încuietoarea se aude în urma mea, iar eu fac primul pas într-o viață nouă. În interior, o senzație minunată se răspândește — ca și cum o pasăre care fusese închisă ani de zile și-a întins în sfârșit aripile.
Și în buzunarul meu, telefonul vibrează — un mesaj de la sora lui Andrei: «Vine încoace. Ce s-a întâmplat?»
Nu răspund. Să vadă singură. Să vadă toată lumea.
Mă urc într-un taxi:
«La aeroport, te rog.»
Șoferul dă din cap, iar mașina pornește. În oglinda retrovizoare, urmăresc silueta casei unde am petrecut zece ani din viața mea — zece ani de umilință, durere și frică.
Dar asta e în trecut. În față — doar libertate.
Și știi ce? Voi învăța cu siguranță să fac cheesecake-ul perfect. Dar acum — doar pentru mine.
O săptămână mai târziu, stau într-o cafenea cochetă undeva la marginea Barcelonei. În fața mea — o cană de ciocolată caldă și ultima ediție a unui ziar local, în care încerc să deslușesc cuvintele în spaniolă.
Telefonul vibrează — o altă apel pierdut de la mama lui printr-un messenger pe internet. Zâmbesc și opresc sunetul. În aceste zile, am primit probabil o sută de mesaje și apeluri. De la părinții lui, de la prietenii comuni, chiar și de la vecini.
«Mai vrei cafea?» chelnerul aduce nota. Și nu vorbește în spaniolă.
«Nu, gracias,» răspund cu un zâmbet, bucurându-mă că măcar aceste fraze simple le-am învățat deja.
Deschid laptopul. Un email de la sora lui Andrei, Katya:
«Masha, înțeleg ce simți, dar ceea ce ai făcut… Andrei este într-o stare groaznică. Nici nu a mers la muncă. Poate ar fi bine să vorbiți?»
Închid emailul fără să răspund. În schimb, deschid documentul pe care am început să-l scriu în avion. «Povestea unei căsnicii» — un titlu clișeic, dar ce contează?
«Am învățat să zâmbesc când mă durea. Am învățat să înghit lacrimile împreună cu încă o doză de umilință. Fiecare dimineață mă trezeam gândindu-mă — poate astăzi va fi diferit? Poate astăzi va vedea în mine o persoană, nu o nevastă mereu greșită, stângace, nevrednică…»
Scriu și scriu, fără să observ cum trece timpul. Cuvintele curg — tot ce am ținut înăuntru, ani la rând.
Telefonul vibrează din nou — de data aceasta un mesaj de la un prieten:
«Dă pe primul canal pe internet! Iubitul tău dă un interviu acolo!»
Găsesc rapid transmisiunea. Adevărat—Andrei este într-un studio de talk-show. Ochii îi sunt adânciți, cu cearcăne mari sub ochi.
„Am fost orb,” vocea lui tremură. „Numai când a plecat am realizat ce monstru am fost. Masha, dacă mă privești, iartă-mă. Am înțeles totul. Hai să o luăm de la capăt…”
Opresc transmisiunea. Râd amar—ce actor talentat. Mă întreb cât l-au plătit pentru acest spectacol?
Un mesaj nou—de la mama lui:
„Masha, draga mea, s-a schimbat cu adevărat! Te rog, întoarce-te, dă-i o șansă…”
Și apoi—de la Andrei însuși:
„M-am înscris la psiholog. Mă schimb. Jur, totul va fi diferit…”
Îmi clatin capul. Prea târziu, dragule. Mult prea târziu.
Seara, mă plimb pe promenadă. Marea răsună, aerul miroase a sare și libertate. Intru într-o mică patiserie, unde lucrează un spaniol vârstnic pe nume José. Mă cunoaște deja—vin aici în fiecare zi să învăț să fac deserturi.
„Iubitoare de cheesecake,” zâmbește el.
Dau din cap. Mâine începem cu cheesecake-ul. Ce ironie.
Mă întorc în apartamentul meu pe întuneric. E mic, dar cochet—cu pereți albi, feronerie mare și o priveliște spre mare. Prima casă pe care am ales-o eu.
Deschid laptopul—un email nou de la o editură:
„Dragă Maria! Suntem interesați de povestea ta. Suntem gata să discutăm despre publicare…”
Zâmbesc. Cine ar fi crezut că durerea mea se va transforma într-o carte care ar putea ajuta alte femei să găsească puterea de a începe o viață nouă?
Luni mai târziu, intru în propria mea patiserie—da, acum este a mea. José a fost de acord să îmi vândă afacerea, văzând pasiunea mea pentru cofetărie. Din fericire, am economisit suficienți bani de-a lungul anilor. În fiecare dimineață, coc cheesecake-uri, croissante, tarte. Și știi ce? Sunt perfecte.
Pe o masă lângă fereastră—o ediție proaspătă a unui ziar rus. Pe copertă, o fotografie cu Andrei și o nouă iubită și titlul: „O Poveste de Păcat: Omul de Afaceri Celebru Vorbește Despre Greșelile Sale…”
Zâmbesc și arunc revista. Aceasta nu mai este povestea mea.
Telefonul sună—un număr pe care nu-l recunosc.
„Maria? Sunt Elena de la centrul de ajutor. Am citit cartea ta… Ai putea vorbi cu beneficiarii noștri? Multe femei au nevoie de povestea ta.”
„Desigur,” răspund fără ezitare. „Când?”
Seara, stau pe balcon, privind apusul. În cuptor, mai coace un cheesecake—de data aceasta cu lavandă și afine. Rețeta mea specială.
Telefonul vibrează—ultimul mesaj de la Andrei:
„Te iubesc încă…”
Nu răspund. În schimb, deschid emailul și scriu:
„Dragă Elena! Da, sunt pregătită să îmi împărtășesc povestea. Pentru că fiecare femeie merită să fie fericită. Fiecare femeie merită respect. Și fiecare femeie ar trebui să știe: niciodată nu e prea târziu să o iei de la capăt…”
Aerul miroase a libertate. Și știi ce? Această libertate este mai dulce decât orice desert.
Îmi învălui umerii cu o pătură și privesc soarele cum coboară încet în mare. Cine ar fi crezut—eu, mereu atât de corectă și prudentă, am făcut brusc un pas nebun. Am lăsat totul în urmă și m-am mutat într-o țară străină. Știi ce e cel mai surprinzător? Pentru prima dată în mulți ani, nu îmi mai răsună în cap ce ar fi spus Andrei. Nu îmi imaginez zâmbetul lui disprețuitor, nu aud comentariile lui sarcastice. Pentru prima dată în mult timp, nu îmi pasă dacă trăiesc bine sau nu.
Aș fi rămas cu plăcere în țara mea, dar încă îmi este frică de el.
Iau o înghițitură de cafea și zâmbesc la gândurile mele. E amuzant cum s-au întâmplat lucrurile—pierzându-mi viața familiară, se pare că mi-am găsit adevărata mea persoană. Fata care visa cândva să își deschidă propria patiserie. Care iubea să se distreze și nu se temea să pară amuzantă.