În a treia zi, am observat ceva ciudat. Livia vorbea în șoaptă la telefon, iar când intram în cameră, închidea imediat. Nu am spus nimic, poate era ceva legat de serviciu. Dar seara, când am vrut să-mi pun telefonul la încărcat, am observat că cineva îmi umblase prin geantă.
Actele erau la locul lor, dar banii… lipseau o mie de lei.
Mi s-a strâns inima. N-am vrut să cred că fata mea ar face așa ceva. M-am gândit că poate am pierdut eu banii.
În dimineața următoare, Anton s-a oferit să mă ducă la farmacie. Am urcat în mașină, dar am simțit că mă privește mereu în oglindă, ca și cum ar aștepta să spun ceva.
„Mamă Amalia,” a zis la un moment dat, „Livia mi-a zis că aveți niște acte importante. Poate ar fi bine să le păstrăm la bancă, pentru siguranță.”
Mi s-a făcut frig.
Zâmbeam, dar inima îmi bătea nebunește.
„Nu, dragul meu, sunt doar niște hârtii fără valoare. Nu e nevoie,” am spus, încercând să par liniștită.
Din acel moment, am știut că ceva se întâmplă.
În seara următoare, am auzit din nou telefonul Liviei. Am deschis ușa ușor.
„Da, mama e aici. Da, le are cu ea. Nu, nu i-am spus nimic încă. Trebuie să găsim o modalitate…”
Am simțit cum mi se taie picioarele.
Am închis ușa încet și m-am așezat pe pat.
Toată lumea în care crezusem se prăbușea în jurul meu.
A doua zi, dis-de-dimineață, m-am trezit înaintea lor, am luat geanta și am plecat fără să privesc înapoi.
Am mers pe jos până la gară, apoi am luat primul tren care pleca spre Brașov.
Pe drum, privind pe fereastră, am început să plâng. Nu pentru bani, nu pentru acte, ci pentru tot ce pierdusem: încrederea, liniștea, iubirea unei familii.
La Brașov, m-am cazat într-o pensiune mică, unde proprietara, o femeie trecută de 60 de ani, m-a întrebat de ce sunt singură. I-am spus o parte din poveste, iar ea, fără să zică nimic, mi-a adus o cană cu ceai și a zis:
„Uneori, doamnă dragă, Dumnezeu ne ia din jur oamenii greșiți, ca să ne lase doar pe cei buni.”
Cuvintele ei mi-au rămas în suflet.
Am decis să vând ferma din Argeș și să donez o parte din bani unui centru pentru copii. Restul i-am pus într-un cont, dar nu pe numele niciunui copil de-al meu. Pe al meu, doar al meu.
După câteva luni, Livia m-a căutat. M-a implorat să mă întorc, dar vocea ei nu mai avea căldura de altădată.
„Mamă, Anton a greșit, dar te iubim. Hai acasă.”
Am zâmbit.
„Acasă nu mai e acolo, fată dragă. Acasă e acolo unde nu-mi e frică să dorm.”
De atunci, am rămas în Brașov. Am închiriat o garsonieră mică, mi-am făcut prietene noi și în fiecare dimineață merg în piață, beau o cafea și vorbesc cu oamenii.
N-am mai pus niciodată piciorul în casa aia mare din București.
Dar într-o zi, la poștă, o tânără m-a recunoscut după povestea din ziar. Mi-a spus:
„Doamnă, știți, povestea dumneavoastră mi-a dat curaj. Am plecat și eu de acasă, dintr-o familie care mă rănea.”
Am simțit cum lacrimile îmi ard ochii, dar erau lacrimi bune. Lacrimi de eliberare.
Am înțeles atunci că nu pierdusem totul.
Poate că Dumnezeu nu m-a vrut bogată. M-a vrut doar liberă.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.