Raluca a deschis doar cât îi permitea lanțul.
— Da?
— Sunt Bogdan Horia.
— Tatăl lui David?
— Da.
Ea l-a privit rece.
— Atunci ți-ai găsit copilul.
Nici măcar nu i-a mulțumit.
Asta a iritat-o imediat.
Apoi a scos un plic.
Ea l-a luat cu suspiciune.
Înăuntru era o ofertă de muncă.
Raluca a citit o dată.
Apoi încă o dată.
Și a ridicat privirea.
— Vrei să lucrez… pentru compania ta?
— Da.
— Eu servesc cafea.
— Și citești oamenii în zece secunde.
Ea a râs scurt.
— Asta sună absurd.
— Nu pentru mine.
Salariul era uriaș.
Beneficii.
Asigurare.
O viață nouă.
Dar ea i-a împins plicul înapoi.
— Nu sunt proiect de caritate.
— Tocmai de aceea sunt aici.
— Atunci de ce eu?
A tăcut o clipă.
Apoi a spus:
— Pentru că l-ai văzut pe fiul meu. Nu scaunul. Nu problema. Pe el.
Replica a lovit-o mai tare decât voia.
S-a gândit la întrebarea copilului:
„Crezi că m-a uitat?”
Și la acest bărbat care, în felul lui rigid, recunoștea că eșuase.
— Nu spun da acum.
— Nici nu cer.
— Cât timp am?
— Patruzeci și opt de ore.
Aproape a zâmbit.
— Programezi totul?
— Da.
— Sună obositor.
— Este.
Pentru prima dată, colțul gurii lui s-a mișcat.
A plecat.
Iar ea a rămas cu plicul în mână.
N-a dormit aproape deloc.
Dimineața voia să refuze.
La prânz se răzgândea.
Seara înțelesese că motivele ei erau, de fapt, frică.
A doua zi a sunat.
— Sunt Raluca.
Pauză.
Apoi vocea lui:
— Te-ai decis?
— Accept interviul.
— Nu e interviu.
— Cum adică?
— E postul tău.
Ea a închis ochii.
— Exact genul ăsta de replică mă face nervoasă.
Pentru prima dată, a râs.
Un râs adevărat.
— Luni dimineață. Ora opt.
Linia s-a închis.
Raluca a rămas cu receptorul în mână și a început să râdă și ea.
Pentru că uneori nu intri elegant într-o viață nouă.
Uneori te împiedici în ea.
Iar o supă oferită unui copil înghețat ajunge să schimbe trei destine.