Pe tanti Valeria o cunoștea aproape toată lumea din satul acela uitat de lume, deși până nu demult trăia retrasă, vorbind rar cu cineva și preferând liniștea căsuței ei modeste de la marginea drumului. Casa era mică, cu un gard înclinat și un tufiș de liliac crescut sălbatic sub fereastră. În fiecare an, crengile liliacului se întindeau tot mai aproape de geam, acoperindu-l aproape complet, dar tanti Valeria nu se grăbea să le taie – „Să crească, că e viu”, spunea ea.
Viața ei curgea liniștit, aproape pe nesimțite. Din când în când, vecinii o zăreau dimineața devreme cum merge la fântână cu găleata, iar apoi se întorcea cu pași rari, ținându-se ușor de șale – spatele nu o mai ajuta ca în tinerețe. Dar nimeni n-o auzise vreodată să se plângă.
Spunea doar „Bună ziua…” și își continua drumul pe potecile bine știute.
Până într-o primăvară, când ultimele petece de zăpadă abia se topiseră, iar satul a fost luat prin surprindere: în fiecare vineri, lângă oficiul poștal – care oricum era pe cale să se închidă – apărea o bătrânică cu un coș plin cu plăcinte. Mai târziu s-a aflat că era chiar tanti Valeria. La început, oamenii au privit-o cu suspiciune: „Ce-o fi cu ea? Oare vinde? Are nevoie de bani?”
Dar când se apropiau, observau că la coș nu era niciun preț. Iar dacă cineva întreba cât costă, ea doar dădea din cap și zâmbea:
„Ia, mamă, dacă vrei. E de poftă, nu de vânzare.”
Unul, mai curios, a luat o plăcintă și a gustat. Aluatul era moale, proaspăt, iar umplutura caldă – uneori brânză dulce, alteori gem ori cartofi cu ceapă. Un gust simplu, dar de suflet. Și, mai ales, gratuit.
„De ce face asta tanti Valeria?” – întrebau oamenii. Ea răspundea, ca de obicei:
„Așa am simțit. M-am plictisit singură. Măcar aduc o bucurie oamenilor.”
În primele săptămâni, lumea trecea pe lângă ea cu prudență, pe furiș: „Cine știe, poate e vreo înscenare, poate are legătură cu alegerile, ori altceva…” Dar vineri după vineri, tanti Valeria venea fără greș. Se așeza pe banca de la intrare, zâmbea cu bunătate și oferea plăcinte cui voia.
Cei care încercau să-i dea mărunțiș, erau refuzați:
„Nu, dragule, păstrează-ți banii. Eu nu pentru asta am venit.”
Cu timpul, lumea s-a obișnuit. Apariția ei de vineri a devenit un mic miracol. Era zi de pensii, de alocații, și la poștă se adunau mereu oameni: unii după bani, alții să trimită scrisori, alții doar de vorbă cu poștărița care se plângea mereu de curentul din holuri.
Și-acum, toți o întâmpinau pe tanti Valeria, așezată liniștită, cu baticul tras pe urechi „să nu o tragă curentul”, și coșul acoperit cu șervet, sub care mirosea a cald, a copt, a casă.
Un bătrân, domnul Ion – veșnic posomorât și plin de plângeri – a început într-o zi să ia câte o plăcintă „pentru moral”. După ce mânca, murmura:
„Of, ai mâini de aur, femeie…” — și își întorcea privirea. Tanti Valeria doar zâmbea blând.
Dar într-o vineri s-a apropiat tiptil un băiețel de vreo zece ani. Probabil dintr-o familie necăjită – hainele jerpelite, ghiozdanul rupt, ochii pofticioși. Stătea deoparte, rupea cureaua ghiozdanului între degete și n-avea curaj să se apropie.
Tanti Valeria l-a zărit.
— Hai, vino, nu-ți fie rușine, ia o plăcintă, — i-a spus cald.
Băiatul a făcut doi pași nesiguri, a întins mâna, a luat o plăcintă, a mirosit-o… a mușcat… și un zâmbet larg i-a luminat chipul.
— Mulțumesc… — a șoptit.
— Cu plăcere, puiule. Dacă mai vrei, vino oricând. Nu te sfii.
După ziua aceea, prin sat s-a început să se spună că tanti Valeria nu face doar plăcinte, ci și binecuvântări. „Le frământă cu sufletul”, zicea cineva. „Parcă simte exact cui îi trebuie mai mult.” De atunci, în fiecare vineri, pe lângă poștă nu mai trecea nimeni fără să o salute, să-i zâmbească sau măcar să-i dea binețe.
Copiii au început să vină în grupuri, mai întâi sfioși, apoi curajoși, povestind între ei care plăcintă e „cu noroc” și care „cu vis dulce”. Bătrânii se așezau lângă ea și povesteau ce-au mai visat, ce dureri au, ce necazuri – și plecau cumva mai ușori. Chiar și oamenii care altădată erau reci sau ocupați, acum opreau măcar un minut, să o întrebe: „Tanti Valeria, cum vă mai ține inima?” Iar ea răspundea mereu cu același surâs cald:
— Cât e loc pentru iubire, merge ceas.
La un moment dat, cineva a venit cu un aparat de filmat, vrând să facă un reportaj despre „minunea de la poșta din satul Luncani”. Dar tanti Valeria a refuzat politicos.
— Eu nu-s vedetă, mamă. Eu doar coc din ce am… și dăruiesc din ce simt.
Apoi, într-o vineri, nu a mai apărut. Oamenii s-au întrebat: „O fi răcit? O fi pățit ceva?” Ziua a trecut fără plăcinte, fără zâmbetul ei, fără acea bucurie simplă pe care o aducea.
Sâmbătă dimineața, poștărița, cu ochii în lacrimi, a lipit pe ușa oficiului o hârtie albă, cu litere tremurate:
„Tanti Valeria a plecat dintre noi în liniște, așa cum a și trăit. Să-i fie pământul ușor și cerul blând.”
Duminică, în locul unde obișnuia să stea, oamenii au adus flori. Copiii au pus desene. Cineva a adus un coș cu plăcinte, învelit cu o broboadă veche. Iar pe o plăcuță mică de lemn scria:
„Aici, o inimă mare a încălzit un sat întreg. Mulțumim, tanti Valeria.”
Și de atunci, în fiecare primăvară, liliacul de sub fereastra casei ei înflorește mai devreme decât în alte curți.
Se zice că e semn că sufletul ei e acolo, cu noi.
În miros de aluat copt și zâmbet cald.