În sfârșit, sosise ziua în care Vadim putea să simtă din nou gustul libertății. După cincisprezece ani de izolare, de tăcere și regrete, poarta grea a închisorii s-a deschis cu un huruit înfricoșător. Pentru prima oară după atâta timp, aerul pe care îl respira nu mai avea mirosul ruginit al metalului și al singurătății, ci al pământului umed și al cerului înnorat.
A ieșit pe poarta principală cu pași hotărâți, deși nu știa încotro s-o apuce. Nu mai avea nimic. Casa îi fusese vândută, părinții muriseră între timp, prietenii — dacă se mai puteau numi așa — dispăruseră cu toții. Singurul gând care-l mistuia era ea: Polina. Singura ființă care îl iubise cu adevărat. Singura care crezuse în el până la capăt.
Mergea repede, cu pași mari, apăsați. Orașul părea mai mic, mai tăcut, de parcă timpul se oprise și el odată cu libertatea lui.
Cerul era cenușiu, un amestec de nori grei și soare pierdut. Cimitirul vechi din marginea orașului l-a întâmpinat cu un fior rece. În ciuda vântului care răvășea crengile și florile ofilite, Vadim simțea cum inima îi bate cu putere, ca și cum undeva, în adâncul lui, o ușă veche se redeschidea.
A mers direct spre mormântul Polinei, fără să privească în jur. Îl știa pe de rost — al patrulea pe aleea centrală, apoi la dreapta, lângă salcâmul strâmb. S-a oprit. Privirea i-a căzut pe piatra funerară acoperită cu mușchi. Chipul Polinei, gravat pe marmură, părea că îl privește. Timpul o schimbase, dar amintirea ei era la fel de vie în sufletul lui.
S-a aplecat și a dus mâna spre piatra rece. Și atunci…
— Acolo nu e nimeni… dar eu știu unde e.
Vocea aceea i-a străpuns gândurile. Subțire. Nepotrivit de clară pentru locul acela tăcut.
Vadim s-a întors brusc… și a încremenit.
În fața lui stătea un băiețel de vreo șapte ani. Părul blond, ciufulit. Ochii mari, albaștri — atât de familiari încât Vadim simți un fior pe șira spinării. Avea în mână o jucărie veche, un urs de pluș murdar, și zâmbea. Dar nu ca un copil obișnuit — zâmbetul lui era… tainic. Știa ceva. Și acel ceva era legat de Polina.
— Cine ești tu? — întrebă Vadim, aproape șoptind.
— Toți îmi spun Dima… dar mama îmi spunea altfel, când era doar a noastră. Mi-a spus că într-o zi vei veni. Și că atunci va trebui să te duc acolo… unde ea te așteaptă.
— Unde… așteaptă? — Vadim făcu un pas înapoi, simțind că aerul devenise brusc mai greu. — Dar… Polina e…
— Nu e aici. N-a fost niciodată, — spuse băiatul, și o umbră i se așternu pe chip. — Au vrut să crezi asta. Au mințit toți. Ca să nu o mai cauți.
Băiatul s-a întors fără alt cuvânt și a pornit pe o potecă îngustă, aproape ascunsă de vegetația sălbatică. Vadim l-a urmat, fără să întrebe nimic. Mintea îi era un haos de speranță, teamă și confuzie. Dacă era adevărat? Dacă Polina trăia?
Au mers așa minute în șir, până când, ascunsă printre brazi și pietre uitate de vreme, a apărut o capelă veche. Dărăpănată. Cu zidurile scorojite și ușa de lemn crăpată.
Dima s-a oprit. L-a privit în ochi.
— E aici.
A împins ușa cu palma mică. Scârțâitul ei a sunat ca un geamăt.
În colțul capelei, așa cum ai vedea un vis pierdut, stătea o femeie. Slăbită. Îmbătrânită. Părul grizonat, dar ochii… aceiași ochi pe care Vadim îi visase de o mie de ori. Polina.
— Vadim… — șopti ea. — Mi-ai promis că te întorci. Dar viața… viața n-a avut milă de noi.
— Polina… ești… tu? Cum e posibil? Eu… am fost la înmormântarea ta. Am plâns în genunchi la crucea ta…
— Nu m-au lăsat să te aștept. Au spus că e mai bine așa. Că ești vinovat, că trebuie să dispar. M-au ascuns. Am fugit, am trăit ani de zile ca o umbră. Dar pe Dima… l-am păstrat. E tot ce am din tine.
Vadim a căzut în genunchi, simțind cum lacrimile îi udă palmele. Toți anii aceia, toată suferința, tot dorul… nu fusese în zadar. Dar nici nu trecuseră fără urme.
Copilul a închis ușa capelei cu un gest lent. Zăvorul a trosnit, iar ecoul său s-a întins ca o pecete peste tot cimitirul — un sigiliu al unui secret ținut ani la rând.
Și atunci, pentru prima dată în cincisprezece ani, Vadim a plâns. Cu adevărat. Pentru ce-a fost. Pentru ce n-a mai fost. Și poate, pentru ce-ar mai putea fi…