CONTINUAREA 👉
— Nu e aici. N-a fost niciodată, — spuse băiatul, și o umbră i se așternu pe chip. — Au vrut să crezi asta. Au mințit toți. Ca să nu o mai cauți.
Băiatul s-a întors fără alt cuvânt și a pornit pe o potecă îngustă, aproape ascunsă de vegetația sălbatică. Vadim l-a urmat, fără să întrebe nimic. Mintea îi era un haos de speranță, teamă și confuzie. Dacă era adevărat? Dacă Polina trăia?
Au mers așa minute în șir, până când, ascunsă printre brazi și pietre uitate de vreme, a apărut o capelă veche. Dărăpănată. Cu zidurile scorojite și ușa de lemn crăpată.
Dima s-a oprit. L-a privit în ochi.
— E aici.
A împins ușa cu palma mică. Scârțâitul ei a sunat ca un geamăt.
În colțul capelei, așa cum ai vedea un vis pierdut, stătea o femeie. Slăbită. Îmbătrânită. Părul grizonat, dar ochii… aceiași ochi pe care Vadim îi visase de o mie de ori. Polina.
— Vadim… — șopti ea. — Mi-ai promis că te întorci. Dar viața… viața n-a avut milă de noi.
— Polina… ești… tu? Cum e posibil? Eu… am fost la înmormântarea ta. Am plâns în genunchi la crucea ta…
— Nu m-au lăsat să te aștept. Au spus că e mai bine așa. Că ești vinovat, că trebuie să dispar. M-au ascuns. Am fugit, am trăit ani de zile ca o umbră. Dar pe Dima… l-am păstrat. E tot ce am din tine.
Vadim a căzut în genunchi, simțind cum lacrimile îi udă palmele. Toți anii aceia, toată suferința, tot dorul… nu fusese în zadar. Dar nici nu trecuseră fără urme.
Copilul a închis ușa capelei cu un gest lent. Zăvorul a trosnit, iar ecoul său s-a întins ca o pecete peste tot cimitirul — un sigiliu al unui secret ținut ani la rând.
Și atunci, pentru prima dată în cincisprezece ani, Vadim a plâns. Cu adevărat. Pentru ce-a fost. Pentru ce n-a mai fost. Și poate, pentru ce-ar mai putea fi…