Era o seară tăcută, de un alb rece și înspăimântător. Orașul părea amorțit sub nămeți, iar vântul, neobosit, şuiera printre clădiri, biciuind zăpada și lumina palidă a felinarelor.
Pe o străduță lăturalnică, o femeie îmbrăcată într-un palton vechi, decolorat, mergea încet, cu pași nesiguri. Gluga îi acoperea chipul, dar din spatele materialului se întrezăreau doi ochi umezi, tulburi de durere și vinovăție. Strângea în brațe două făpturi fragile, învelite în păturici subțiri, tremurânde sub greutatea unui ger ce părea nemilos chiar și cu sufletele nevinovate.
Fiecare pas era o luptă. Nu doar cu gheața de sub tălpi, ci cu propria conștiință. În fața unui tomberon ruginit, femeia s-a oprit. A rămas acolo câteva clipe, privind în gol, ca și cum spera ca cineva sau ceva s-o oprească.
Cu gesturi lente, aproape sfâșietoare, a lăsat cei doi nou-născuți pe marginea tomberonului. Păturicile s-au atins de metalul înghețat, iar degetele ei au rămas agățate de material, tremurând, nevrând să-i lase. Dar a făcut un pas înapoi. Apoi altul. S-a întors, căutând cu privirea pe cineva, oricine, un martor, o salvare, o șansă.
— Iertați-mă… a șoptit, aproape fără glas.
Și s-a pierdut în întunericul nopții, absorbită de frig și vină.
Câteva minute mai târziu, din direcția opusă, un bărbat trecea pe aceeași stradă. Avea vreo 45 de ani, îmbrăcat într-un palton negru, lung, cu gulerul ridicat până la urechi. Mergea grăbit spre casă, cu gândul la ceaiul fierbinte și la liniștea unei seri de iarnă.
Un sunet slab, aproape invizibil în vântul tăios, l-a făcut să se oprească. A ciulit urechile. Plâns? Poate doar i s-a părut… A mai făcut un pas, dar sunetul s-a repetat. Slab, dar sfâșietor. Ca o chemare din altă lume.
Privirea i s-a dus spre tomberon. Ceva îl trăgea acolo. Deși mintea îi spunea să-și vadă de drum, ceva din suflet îl împingea să se apropie. S-a aplecat. Și atunci i-a văzut.
Două ghemotoace de viață, tremurând, abia respirând. A desfăcut o păturică: un bebeluș cu pielea albăstruie, cu mânuțele încleștate și obrajii înghețați. Trăia. Și celălalt — la fel. Doi nou-născuți, abandonați în noapte.
— Doamne… — a șoptit.
I-a luat cu grijă în brațe, strângându-i la piept, încercând să le ofere puțină căldură. Inima îi bătea nebunește. Nu mai conta frigul. Nu mai conta nimic, în afară de ei.
A fugit spre intersecție. A făcut semn disperat unei mașini. Un taxi a oprit brusc.
— La spital! Repede! Sunt doi bebeluși… sunt înghețați! striga cu disperare.
Șoferul, uluit, a apăsat accelerația fără să întrebe nimic. Mașina a gonit prin ninsoare. În spate, bărbatul își lipea obrajii de frunțile copiilor, în speranța că fiecare fărâmă de căldură le va prelungi viața cu o clipă.
Ajunși la spital, totul s-a transformat într-un carusel de urgențe: medici, asistente, aparate, comenzi strigate. Minutele păreau ore.
Dar… au supraviețuit.
A doua zi, orașul fremăta. „Un bărbat a salvat doi nou-născuți abandonați.” Titlurile făceau turul rețelelor de socializare. Mii de oameni au reacționat. Unii au plâns, alții au donat, unii s-au oferit să-i adopte.
Dar bărbatul — pe nume Andrei Popescu — n-a mai plecat de lângă ei. Nu i-a părăsit nicio clipă.
— Nu pot să-i las. E ca și cum o parte din mine s-a rupt în noaptea aia și s-a lipit de ei, le spunea el medicilor.
Ancheta s-a lungit. Mama nu a fost niciodată găsită. Iar în certificatul de naștere, la rubrica „tată”, a fost trecut: Andrei Popescu.
Anii au trecut. Copiii au crescut. Gemenii — un băiat și o fată — erau inteligenți, veseli și plini de viață. Mergeau de mână cu tatăl lor prin zăpadă, fără să știe că, într-o noapte cumplită de iarnă, au fost salvați de un străin care n-a întors capul.
Iar lumea, privind la ei, nu mai vorbea despre durerea începutului. Ci doar despre miracolul care a urmat.
Despre un om care, într-un moment de răscruce, a ales să nu treacă nepăsător.