Rareș, un băiat de zece ani, mergea zglobiu spre casă, cu ghiozdanul atârnând într-o parte și obrajii îmbujorați de vântul proaspăt de primăvară. Se oprise pe malul râului, acolo unde ultimele petice de gheață se topeau grăbite sub soarele cald, iar iarba crudă începuse să se ridice mândră din pământ.
Rareș sărea peste pietre și se juca cu bețe, imitând bătălii între cavaleri, când deodată zări ceva ce-i schimbă starea de spirit. Pe marginea apei, o femeie în vârstă, udă din cap până-n picioare, tremura necontrolat și plângea în hohote. Lângă ea zăcea un teanc de haine ude, ca și cum cineva le aruncase acolo în grabă.
— Bună ziua, mătușă! Sunteți bine? a întrebat Rareș, apropiindu-se cu prudență. Ați căzut în apă?
Femeia, cu chipul brăzdat de lacrimi și fața palidă, a ridicat cu greu privirea.
— Of, copile… nu m-am împiedicat… cineva m-a împins, a rostit ea printre suspine. Nu-mi vine să cred câtă răutate poate fi pe lume. Mă îndreptam spre sat, căutam puțină căldură, dar mi s-a făcut rău la un moment dat, m-au apucat niște crampe și nu mai puteam respira sau face vreun pas.
Rareș a simțit un nod în gât și o teamă ciudată.
— Stați aici, mătușă, mă întorc imediat! a strigat el și a luat-o la fugă spre sat.
Ajuns acasă, a dat buzna pe ușă, de parcă lumea urma să se prăbușească.
— Mamă! E o bătrână jos, lângă râu! E udă leoarcă și zice că a împins-o cineva în apă. Nu poate merge și tremură toată. Trebuie să-i ducem ceva cald!
Mama lui, Maria, o femeie blândă și aprigă în același timp, a înțeles pe loc gravitatea situației. A scos repede o blană groasă de oaie, un palton vechi al soțului decedat și câteva haine călduroase, le-a pus în căruciorul cu patru roți pe care-l folosea când ducea lapte la piață, și a pornit împreună cu Rareș spre râu.
Când au ajuns, femeia era ghemuită pe iarbă, tremurând ca o frunză în bătaia vântului. Maria a înfășurat-o în hainele groase, a ridicat-o cu grijă în cărucior și a dus-o acasă.
Acolo, i-au făcut o baie fierbinte, au așezat-o în pat cu o sticlă cu apă caldă la picioare și i-au dat un ceai aromat cu miere. Când femeia s-a mai liniștit, Maria s-a așezat pe marginea patului, iar Rareș s-a dus să se joace.
— Cum vă cheamă, mătușă? a întrebat Maria.
— Ana Petrescu, a răspuns femeia, cu voce slabă, dar recunoscătoare. Am locuit cu fiul meu cel mare. Era bine cât timp era nevasta lui, Ioana, în viață. O femeie bună, grijulie, care avea grijă de mine și de toate cele prin casă. Dar, după ce s-a îmbolnăvit și a fost mutată la azil, el s-a recăsătorit cu o tânără pe nume Andreea. Aceasta m-a disprețuit din prima clipă. Mă trata ca pe un sac de gunoi. Nu-i păsa dacă îmi luăm pastilele sau dacă aveam ce mânca.
Ana a oftat greu, povestind cum Andreea o evita pe cât posibil și îi făcea viața grea. Într-o zi, după multe insistențe, a acceptat s-o ducă pe Ana la fiul cel mic, în satul vecin. Dar în loc să o ajute, i-a dat doar o pungă de hârtie în loc de bagaj și, ajunsă la pod, a oprit mașina, a deschis ușa și a împins-o în râu.
Maria a dus mâna la gură, înspăimântată.
— Trebuie să chemăm poliția!
— Nu… te rog… n-are rost, a spus Ana cu tristețe în ochi. Nu vreau scandal. Nu mai am ani de tras cu umblături pe la anchete. Tot ce-mi doresc e să ajung la fiul meu cel mic.
Maria i-a luat mâna în palmă.
— Rămâneți cu noi câteva zile, până sâmbătă. Apoi vă ducem la el.
Pe măsură ce zilele au trecut, Ana s-a întremat. A început să-l ajute pe Rareș la teme și i-a povestit că fusese profesoară de limba română la școala din Lozova.
Câteva zile mai târziu, la serbarea școlii, cu ocazia aniversării de zece ani de la înființare, Maria a mers cu Ana la festivitate. Lume multă, muzică, baloane colorate și prăjituri de casă.
La un moment dat, un jeep s-a oprit în fața școlii, iar din el a coborât un bărbat înalt, cu părul cărunt pe la tâmple. Directorul l-a recunoscut imediat.
— Astăzi îl avem printre noi pe domnul Victor Petrescu, a anunțat el în microfon, iar toți s-au ridicat în picioare.
Când Victor a zărit-o pe Ana, s-a schimbat la față. S-a repezit la ea, a strâns-o în brațe cu ochii în lacrimi și a urcat-o pe scenă.
— Este mama mea, doamna Ana Petrescu, cea care m-a învățat să fiu om! a spus el răspicat.
A doua zi, Victor a apărut la poarta Mariei cu un buchet de flori și o invitație.
— Bună dimineața, Maria. Eu și mama vrem să vă mulțumim. Ați salvat-o. Vă invităm pe tine și pe Rareș la cină în seara asta.
Seara, Victor a venit cu o mașină de muls nou-nouță, fructe, dulciuri pentru Rareș și… o bicicletă strălucitoare.
— E chiar a mea? Pentru totdeauna? a întrebat Rareș cu ochii mari.
— A ta, puștiule, a spus Victor zâmbind.
De atunci, Victor a început să viziteze des. Când venea, se oprea ba la grajd, ba la fântână, mai ajuta la câte ceva, iar Ana pregătea mereu ceva gustos.
La sfârșitul lui iunie, Victor și Maria s-au căsătorit. Au vândut casa din oraș, s-au mutat în Lozova, iar Rareș a fost transferat la școala de acolo.
În vara următoare, Victor și-a serbat ziua de naștere. Maria însă nu a putut participa — născuse cu câteva zile înainte un băiețel zdravăn, pe micuțul Ștefan.
De atunci, viața și-a găsit iar rostul.