Maria, care își pierduse de multă vreme toți apropiații, obișnuia să vină des la cimitir. Vizita regulat mormintele părinților săi, unde le îngrijea și le vorbea în gând. Într-o dimineață de mai, a pornit din nou către cimitir.
Pe măsură ce se apropia de locurile dragi, simțea acea amestec de dor și liniște — căci urma să “vorbească” din nou cu cei dragi.
Însă deodată bătrâna observă că cineva fusese deja acolo și făcuse curățenie. Lângă mormintele părinților săi stătea o femeie necunoscută, care smulgea buruieni și aranja locurile cu o grijă deosebită.
Maria hotărî să nu intervină, dar curiozitatea o copleși. Se ascunse după trunchiul unui copac și începu să o urmărească în tăcere.
Străina își aduna deja uneltele, apoi se aplecă peste morminte și șopti ceva, de parcă le-ar fi vorbit. Înainte să plece, sărută cu blândețe fotografiile de pe pietrele funerare și apoi se îndreptă spre ieșire.
Maria rămase nemișcată, profund tulburată de ceea ce văzuse.
Un an mai târziu, Maria plănuia din nou să viziteze cimitirul. De multă vreme nu mai îngrijise locurile și hotărâse să revopsească gardurile și să planteze flori noi.
La piața locală cumpărase răsaduri și toate cele necesare pentru muncă.
Dimineața era senină și caldă. Ajunsă la cimitir, bătrânica zări de departe mormântul părinților săi.
Dar atunci se opri brusc, încremenind pe loc — pentru că lângă morminte se afla din nou aceeași femeie necunoscută pe care o văzuse și anul trecut.
Femeia începu să planteze flori — cu aceleași gesturi blânde și atente ca și prima dată. Așeza fiecare răsad cu grijă, netezind pământul cu palma, ca și cum ar fi mângâiat amintirea celor plecați.
Maria, cu răsuflarea tăiată, se apropie încet, fără să știe exact ce să spună. Dar femeia o zări și îi zâmbi cald, ca și cum o așteptase.
— Bună ziua, — spuse ea încet. — Îmi pare rău dacă v-am deranjat…
— Cine sunteți? — întrebă Maria cu voce tremurândă.
Femeia își șterse mâinile pline de pământ și privi direct în ochii bătrânei.
— Numele meu este Ana. Mama mea… a fost fiica părinților dumneavoastră.
Maria încremeni.
— Cum adică? Eu nu am avut copii… — șopti ea.
Ana zâmbi trist.
— Ați avut o soră mai mică, Florica. A fost dată spre adopție când era bebeluș, în vremuri grele. Familia noastră nu a avut cum să o crească. Eu sunt fiica ei. Mama a căutat toată viața să-și regăsească originile, dar a reușit abia târziu.
Maria simțea cum picioarele îi tremură. Lacrimile îi încețoșau privirea.
— Așadar… tu ești… sânge din sângele nostru?
Ana încuviință din cap.
— Nu am cunoscut niciodată bunicii. Dar simt că aici… printre aceste morminte… le sunt aproape. V-am căutat și pe dumneavoastră, dar n-am știut cum să vă găsesc.
Maria, fără să mai stea pe gânduri, o îmbrățișă strâns. Plângeau amândouă, eliberând ani de dor, de regrete și de singurătate.
În acea zi, Maria a înțeles că familia nu moare niciodată cu adevărat. Se regăsește atunci când sufletele sunt pregătite să se întâlnească din nou.
Din acea zi înainte, Maria și Ana veneau împreună la cimitir, împărțind nu doar grijile pentru morminte, ci și dragostea care, în ciuda timpului și a despărțirilor, nu se stinsese niciodată. ❤️
Sfârșit.