Viața lui Alexandru, treptat, a început să se așeze. Nazarie creștea, cerând din ce în ce mai multă grijă. Oboseala se aduna, dar odată cu ea, în suflet încolțea ceva nou — sentimentul de scop.
Trăia pentru fiul său. Diminețile începeau cu gânguritul vesel al micuțului, iar zilele se încheiau cu Nazarie adormind strâns degetul tatălui său în pumnulețul lui. Totuși, în inimă rămânea un gol. Cătălina.
Uneori i se părea că învățase să trăiască fără ea. Dar de fiecare dată când Nazarie zâmbea cu zâmbetul ei sau repeta involuntar un gest al ei, Alexandru simțea cum durerea îi strânge inima. Cătălina trebuia să fie aici.
Dar nu era.
Într-una dintre acele zile calde de toamnă, Alexandru se plimba cu Nazarie prin parc. Frunzele foșneau sub pașii lor, iar aerul mirosea a toamnă blândă și liniștitoare.
Nazarie, învelit într-o păturică groasă în cărucior, adormea. Alexandru se opri lângă o mică cafenea de colț, își cumpără un americano și se cufundă în gânduri. Se simțea împăcat.
Nu ca altădată, când fericirea îi clocotea în suflet. Acum era altceva — o liniște matură, un echilibru adânc.
Și atunci ochii i-au surprins ceva.
La câțiva pași de el, lângă o bancă, stătea o tânără. Alexandru încremeni. Inima i se opri pentru o clipă.
Cătălina! Era Cătălina.
Capul i se învârtea, degetele i s-au încleștat spasmodic pe mânerul căruciorului, albite de tensiune. Nu, era imposibil.
Cătălina murise. Și totuși această tânără…
…S-a apropiat de ea și i-a adresat o singură întrebare. Iar când a auzit răspunsul, fața i s-a făcut palidă…
— Cătălina? — întrebă Alexandru cu un glas răgușit, aproape șoptit.
Tânăra întoarse capul spre el. Avea aceiași ochi migdalați, aceiași trăsături delicate. Dar în privirea ei era ceva diferit — o frică amestecată cu mirare.
— Îmi pare rău, cred că mă confundați cu altcineva, — răspunse ea încet.
Alexandru simți cum lumea din jurul lui se prăbușește. Dar refuză să renunțe.
— Te rog… Spune-mi cum te numești.
— Clara, — răspunse ea, ezitând. — Clara Marinescu.
Numele nu-i spunea nimic. Dar glasul… tonul… Era imposibil să nu recunoască.
— Ești sigură? — șopti el. — Sigură că nu ai avut alt nume? Că nu… ai pierdut ceva? Sau pe cineva?
Femeia își mușcă buza. În ochii ei licăreau lacrimi. Și atunci, după câteva clipe de tăcere grea, răspunse:
— Nu am amintiri dinainte de accident. Au spus că m-au găsit rătăcind pe marginea drumului, fără acte, fără nimic. Tot ce știu e numele pe care mi l-au dat.
Accident. Fără amintiri. Alexandru își duse mâna la gură, abia reușind să-și țină în frâu șocul.
— Ai o cicatrice… aici? — întrebă el, atingându-și discret tâmpla.
Clara tresări. Își ridică mâneca puloverului. Pe umăr, aproape invizibilă, era o cicatrice mică, exact acolo unde Cătălina avusese una — din copilărie, când căzuse de pe bicicletă.
Nu mai avea nicio îndoială.
În fața lui nu stătea o străină. În fața lui era Cătălina — femeia pe care o plânsese, pe care o crezuse pierdută pentru totdeauna.
— Tu… ești viața mea, — șopti el, lăsându-i lacrimile să curgă liber.
În brațele sale, Nazarie începu să se miște și să scâncească ușor. Clara — sau Cătălina — își coborî privirea spre băiețel și, fără să știe de ce, fără să înțeleagă pe deplin, simți o durere stranie în piept… și o iubire instantanee.
Poate că memoria îi fusese furată, dar legătura lor era mai puternică decât timpul, decât moartea, decât uitarea.
Alexandru știa: lupta abia începea. Îi va recâștiga inima. Îi va reconstrui amintirile, pas cu pas.
Pentru că uneori, chiar și imposibilul devine realitate atunci când iubești cu adevărat. ❤️